Aleanul de tei

L-am intrebat candva pe fermecatorul actor Florian Pittis ce l-a impiedicat sa ramana in strainatate, avand multe ocazii in acest sens.

A raspuns declarand ca se fereste de cuvinte mari si spune pur si simplu ce soapta i-a venit din suflet: ""In primul rand, meseria mea o fac din cuvant romanesc, iubesc cuvantul romanesc si nu m-as putea desparti de el si de actorie. Apoi, cred ca cea mai buna explicatie este o intamplare traita la Paris. Eram in turneu cu teatrul si intr-o dimineata ma plimbam pe unul din bulevardele pariziene. Vad deodata trasa langa bordura o Dacie cu numar de Bucuresti. Si o chemare greu de descris ma face sa raman langa masina din Bucuresti pentru a-l astepta pe sofer. Nu-l cunosteam, dar simteam nevoia sa-l vad si sa-i vorbesc. Am asteptat vreo trei ceasuri si soferul n-a venit, dar langa Dacie, acolo, undeva in Paris am simtit ca miroase a teiul de pe strada mea"". Multa dorinta de tei de pe strada lor au romanii pe care valurile destinului i-au dus departe de locul unde au vazut lumina zilei. Se mira multi de ce acesti romani, acum traitori in Occident, simt mereu aleanul dupa meleagurile de acasa. Se mira multi cum mai au motiv de dor cand portofelul e grasan cu dolari, cand masina atinge 180 km/ora, iar in odaile casei poti sa te plimbi cu bicicleta. Ei bine, de undeva din strafundurile sufletului, poate din alcatuirea fiecarei celule, razbate dorul de teiul de pe strada lor. O poveste tulburatoare a istorisit si marele actor Victor Rebengiuc. Se aflau cu Teatrul Bulandra in turneu in America si la unul din spectacolele cu ""O scrisoare pierduta"" s-a petrecut o scena de nebanuit. Unul dintre momentele de comic gras de situatie ridicola era discursul lui Farfuridi de la intrunirea electorala. Dem Radulescu a interpretat magistral acest moment de culme a ridicolului scotand panglici pe nas, hohotind caraghios in furtuna de demagogie si udand cu lacrimi replica ironica ""Romania, tarisoara mea"". Ei bine, povesteste Victor Rebengiuc, la auzul acestei replici, jucate cu umor ingrosat, asa cum o cerea Caragiale, surprinzator, sutele de romani din Diaspora prezenti in sala s-au ridicat in picioare
si, cu glasuri tremurate de emo-tie, au inceput sa cante ""Desteapta-te, romane!"". Aproape o jumatate de ora spectacolul a fost intrerupt, fiindca romanii plecati de mult din tara s-au aliniat in fata scenei ca sa mangaie si sa sarute costumele actorilor romani, sa atinga rochia coanei Joitica, redingota lui Tipatescu, bastonul lui Catavencu, zicerea ""Romania, tarisoara mea"" a descatusat tot dorul din sufletele acestor oameni imbratisati de traiul bun concret, dar chinuiti pe undeva de aleanul de tara. Sute de spectatori romani simtisera si ei ca replica piesei adusese mirosul teiului de pe strada lor.

---

Despre autor: