Ajung la Pietrosita dupa aproape doua ore, inarmata cu un reportofon si un numar de casa pe care (constat), scriitorul Mircea Horia Simionescu mi l-a dictat la telefon, gresit. Nu intru in panica - o simpla intrebare si aflu imediat care este nu
Ajung la Pietrosita dupa aproape doua ore, inarmata cu un reportofon si un numar de casa pe care (constat), scriitorul Mircea Horia Simionescu mi l-a dictat la telefon, gresit. Nu intru in panica - o simpla intrebare si aflu imediat care este numarul adevarat al casei: 817. Dupa aproape treizeci de ani de sedere in acest loc, pe Mircea Horia Simionescu il cunosc nu numai oamenii, ci si pietrele si copacii si muntii si, sunt sigura, pasarile.
Ma intampina cu ospitalitate netrucata, jovial, dornic de dialog. Cand vorbeste despre "Scoala de la Targoviste", vorbeste, bineinteles, si despre Radu Petrescu, Costache Olareanu si Tudor Topa, alaturi de care a descoperit salvarea prin literatura si eternitatea prieteniei.
Un abur urias, albastrui, se inalta ca un duh al muntilor, spre cer, lasand descoperite detalii care ne incojoara cu disperata claritate.
Mircea Horia Simionescu, ne aflam in Pietrosita, pe terasa casei dumneavoastra, la poalele Bucegilor, intr-un decor a carui frumusete aproape ca doare, iti taie respiratia.
Daca as vrea sa raman in zona livrescului, (pentru ca uneori exegetii si cercetatorii mei, poate intamplatori, gasesc ca sunt livresc), deci daca ar fi sa ma pastrez in zona asta as incepe sa spun ca, de fapt, ma leaga de aceste plaiuri, de aceste zone de sub Bucegi, de sub Leaota, unele intamplari literare. Venind inca din copilarie cu familia mea care era din Targoviste, in Pietrosita, retragandu-ne spre munte si avand bucuria de-a vedea si admira inaltimile, neispitit insa sa le concurez, as spune ca aici s-au asezat intamplarile unor carti pe care le-am citit desigur ulterior sau in acelasi timp cu descinderile mele la Pietrosita sau la Moroieni.
Necunoscand alte spatii, alte sate, m-am asezat in spatiul asta de la varsta frageda. Tatal meu venea aici sa-si ingrijeasca slabiciunea plamanilor. Dupa cutremurul din 1977 am vazut in acest spatiu pe care-l stiam salvarea celei de-a doua vieti (rade). De fapt, prima nici n-a fost salvata, dar am vazut ca ma pot reface aici dupa o cadere morala mare.
Legata de ascensiunea sociala din anii '70?
Am trecut prin niste situatii pe care nu le-am dorit, nu am mers catre ele, pentru ca nici macar n-am iubit vreodata ascensiunea ( sa-i zic) sociala. In ceea ce ma priveste totul mi se pare ridicol: am ajuns pana in cabinetele de la C.C., dupa care fara ajutorul si intentia fostului sef cu care devenisem "enfroit" am nimerit (bucuros ca scap din centrul atentiei marimilor) director al Operei Romane. M-a numit acolo un primar destept, desi cam din topor, la insistentele balerinei Magdalena Popa.
Ce faceati la Opera Romana? Nu ati putut refuza postul. Nu era "voie", daca erai numit de "sus".
Faceam cam de toate. Probabil singurul lucru pe care nu l-am facut a fost acela ca nu am cantat.
De ce ati avut totusi caderea asta psihica grava?
Am cazut in primul rand pentru ca nu vedeam o reintoarcere la scris ( scriu de la varsta de 13 ani). Unii spun ca sinceritatea mea era trucata. Florin Mugur, spre exemplu, vorbea despre un "joc sincer". Nu este asa. Am fost pur si simplu tras de evenimente. Ma uit acum cu cata usurinta poti sa-ti dai astazi demisia dintr-un post, spre exemplu, de ministru.
Fara nici o consecinta.
Nu vedeam nici o salvare, nici o iesire.
Cum v-ati salvat totusi?
M-am salvat in primul rand prin a nu mai putea in mod real face fata evenimentelor, cererilor si poate ai auzit de...
...celebrul candelabru
Celebra iesire a mea: intr-un acces de furie am spart cu o precizie miraculoasa, de fapt am retezat o tija a unui candelabru care era de-asupra biroului adjunctului meu.
Incet, incet va reintorceati la scris.
Imi cautam un loc unde sa supravietuiesc. Am fost pacientul unor spitale de psihiatrie fara sa prind o musca (zambeste facand un gest larg cu mana), dar nu mai vroiam sa mai am de-a face cu nimeni. Mi-am spus: ma duc pentru o vara, pentru o luna, la Pietrosita pentru ca e aproape ca unghi fata de steaua care sa zicem m-ar fi protejat de de-asupra. Ce mi-e Targoviste, ce mi-e Pietrosita? 35 de km. Urmarind cerul, revazand spatiul asta care mi-a fost drag si nu mai stiam de mult cat de drag imi e, mi-am dat seama ca este singurul medicament. Doi ani la rand am stat in concedii medicale, pregatind la sugestia medicilor pensionarea. Dupa doua veri petrecute aici mi-a venit ideea construirii unei casute.
Ati ales un loc mirific, o costisa plina de pomi, flori, ciripit de pasari, un mic rai.
Bani nu aveam. Trebuia ceva foarte modest. O buna si milostiva doamna, din marea familie a Grigorestilor de Pietrosita, care a stapanit terenuri pana la obarsia Ialomitei, sub Omul, mi-a spus: "Va daruiesc aici un loc".
Si mi l-a daruit in '77, dupa cutremur. Intra aici multe motive pentru care m-am retras. Ideea era ca retragerea sa fie pentru tot restul vietii, ca sa folosesc cuvinte mari. Am sapat, cu fratele meu, cu mainile noastre fundatia cu tarnacopul. O adevarata robinsoniada. Treptat, treptat, impreuna cu ridicarea casei a revenit pofta de scris. Fiind totusi demoralizat si nemultumit in urma unor tratamente cu calmante prin spitalele prin care trecusem, am mai avut o piedica: scrisul tehnic. Eu nu mai puteam alcatui un a de mana. Nu-l mai puteam scrie. Treptat, in stanga cu un ziar, in dreapta cu condeiul, copiam articole, reportaje. Nu mai puteam face legatura intre gandurile mele si celelalte. Din disperarea aceea s-a mai nascut si ideea construirii casei, cu mainile mele. Ani de zile spusesem: "sa se faca", dar cum se face habar nu aveam. Cu o pofta grozava, contaminat si de dramatismul situatiei am inceput sa lucrez, sa pun mana pe tesla, sa pun mana pe fierastrau, si sa improvizez pana... "in halul in care se vede". Mai mult nu am putut.
Casa are un aspect boem, dar se integreaza perfect in acest peisaj... functional.
S-au ivit in mine niste vise si niste ambitii de arhitect. Ideea e sa faci in asa fel incat sa-ti arati putintele. Lucrul asta acopera multe din treburile mele scriitoricesti. M-am trezit, ca sa-mi vad limitele. Faptul ca, oricat m-am straduit sa imbin la perfectie doua sipci, nu am reusit, mi-a aratat ca nu pot mai mult.
Ati transferat aceasta constatare si asupra propriei literaturi?
Recitindu-mi textele, cate erau pana atunci, am dibuit masura.
V-am provocat nenumarate amintiri, legate de acest loc. V-am decompensat, cum s-ar spune.
Sa vorbim acum si despre literatura. "Ingeniosul bine temperat dictionar onomastic" este cartea care v-a consacrat, carte care si astazi, la mai bine de 30 de ani de la aparitie se citeste cu acelasi spontan interes. Banuiati la aparitie ca acest "metaroman", cum il defineste Nicolae Manolescu, va avea un asemenea impact?
Nu, nu m-am asteptat niciodata la succesul textului. Stiam ca trebuie facuta cartea. Eram destul de banuitor si nesigur, dar aveam totusi convingerea ca vor trece anii peste scrierile tinute in loc in sertar, ca le voi imbunatati in asa fel, incat le voi da o sansa. Ca sa aiba un asemenea succes este pentru mine ceva ce nu-mi explic nici astazi. Nu vroiam decat sa continui ceea ce incepusem cu multi ani in urma.
A aparut intr-o perioada cand proza romaneasca nu facea "ravagii", nu muta din loc limbajul, era destul de asezata. Asta nu inseamna ca nu apareau carti bune. "Ingeniosul bine temperat dictionar onomastic" era totusi altceva.
Ea fusese preparata de mai multa vreme. Aveam manuscrisele care o contineau cam de 5-6 ori cu niste modificari, care au ramas pana azi nepublicate.
N-am mai ajuns sa le reiau, sa le finisez, sa le rotunjesc. Le-am lasat asa.
Lamuriti-ma, sunt variante ale Dictionarului?
"Cartea despre femeia esentiala si lumile anexe"(iata, ce titlu!), este intr-o forma primitiva si nu cred ca mai prezinta interes, decat documentar. Daca cineva s-ar apuca sa umble la izvoare, sa ma considere demn de asta...
Un exeget...
Au fost momente cand imi frecam nelinistit mainile si spuneam: "ah cand o sa ies vreodata, daca o sa ies" din intamplarile pe care nu le provocasem eu.?.. Nu m-am asteptat sa ies vreodata.
Ati avut o stea veghetoare.
Cu siguranta. Eu aveam primele doua volume din "Ingeniosul bine temperat": "Dictionarul "si "Bibliografia generala", (scrise inca din 1966-1968), definitivate. Au mai fost pe ici-colo in vederea compozitiei, pentru binele compozitiei, mici adaosuri, asta e altceva. Ele erau terminate. Un lucru care ma necajeste si astazi, este acela ca in '69 la inceputul anului ele erau acceptate deja de ESPLA. In acea vreme locuiam vizavi de strada Orlando intr-un subsol, foarte aproape de editura unde lucrau Mircea Ciobanu si Maria Graciov, care veneau pe la mine. Prin indiscreti au aflat ca eu imi petrec noptile scriind. Nu era nici o sansa, dar se simtea inca momentul Praga din '68. Si le-am dat spre lectura, dar fara vreo speranta anume, ca vor fi tiparite. Textul a fost dat unei dactilografe. Ii tin minte si astazi numele: Vuici. O dactilografa perfecta-n-am mai intalnit asa ceva. A descifrat de pe caietele mele fara nici o greseala, tot ceea ce scrisesem. M-am pomenit cu dactilogramele si cu acceptarea. Nu stiu nici astazi, spre rusinea mea, cine a decis inscrierea in planul editurii. Gafita (Dumnezeu sa-l odihneasca!) mi-a spus odata iesind amandoi de la un spectacol: "A, daca nu erai langa Dumitru Popescu, nu ti se publicau cartile. (Mircea Horia Simionescu a fost o perioada Sef de Cabinet al lui Dumitru Popescu, zis Dumnezeu).
Care este adevarul?
Adevarul, e ca literatura mea fusese acceptata inainte de-a avea aceasta functie. A, se poate spune altfel: as fi suferit niste sanctiuni, niste trageri de urechi (cel putin), dupa aparitia lor. Nu am fost mustruluit, pentru ca eram la Dumitru Popescu Asta da. Cei care discuta lucrurile astea, nu tin seama ca eu am pasat de-a lungul anilor texte care erau total neconforme, cu alt ton, cu lucruri absurde, cu note avangardiste, suprareliste, incepand din 1944, pana in 1945 cand avangarda noastra trecea cu "arme si bagaje" de partea comunistilor. Grupul nostru nu a fost ispitit de aceasta trecere.
Pe comunisti ii speriau pana la delir unele cuvinte. Era o psihoza, o intreaga patologie. Sensurile mai scapau, zvarcolirile metafizice erau adesea tolerate, joaca cu literatura, de asemenea, dar cuvintele, multe dintre ele tabu-uri de netrecut, exasperau pe cerberii culturnici.
Mai era si altceva: comunistii practicau o afinitate si un sincronism cu stanga franceza.
Da, avangarda trecuse de partea stangii franceze.
Prin Maquis, prin patriotismul francez..
Am fost, deci, pus in situatia unui fapt implinit. Puteam sa refuz? Sa zic ca nu vreau sa public? Dumnezeule!
Ar fi fost multa ipocrizie.
S-a adeverit ca am venit in aceasta chestiune in 1971. Eram la Dumitru Popescu Dumnezeu, dar el nu-mi citise textele. Auzise de la unul si de la altul cam ce cuprind, sanctionandu-ma la un moment dat pentru un fragment aparut in "Romania Literara". "De ce cu ingeri?" m-a intrebat. (Era un biet inger care patimea din cauza mecanismelor care nu aveau nimic omenesc, precizeaza Mircea Horia Simionescu). In fata nu mi se spunea nimic, mi se arata amicitie, dar in Plenara din '71 m-a sanctionat. Eram deci un exemplu negativ.
Din moment ce cartile rezista in timp, impasurile astea in care ati intrat cu voie sau fara voie isi pierd din semnificatie, devin obscure.
"Scoala de la Targoviste", din care faceti parte revine in momentul de fata in atentia criticii si a cititorilor. Este o reevaluare in folosul literaturii ultimelor decenii. Ce a vazut totusi critica in comun la cei patru scriitori: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Tudor Topa, Costache Olareanu?
Nu a fost nimic altceva, decat faptul ca ne-am jucat la o varsta destul de inaintata. Ne-am jucat de-a soldatii, am facut butaforii din carton inchipuind conetabili, conti pe care-i oranduiam in curtea parinteasca din Targoviste. Faceam ca niste copii canale cu vapoare, cu soldati...
Cine erau ceilalti "copii", in afara de dumneavoastra?
Radu Petrescu, Costache Olareanu..
Si Tudor Topa nu era? Sau venea si va strica joaca? Mi-a spus ca a fost numai de doua ori in Targoviste.
Ce sa se "joace" cu noi? (Mircea Horia Simionescu spune asta cu ironie tandra). Din Targoviste n-a vazut mai nimic, pentru ca s-a pilit si l-am scos de acolo de unde o facea putin pe ratoiul Donald si i-am aratat de pe malul garlei cat de aproape era restaurantul.
Pe Radu Caplescu, Ion Horga si Tudor Topa i-am intalnit la Universitate, in 1948. Imediat s-a produs scanteia intre noi. Ne-am regasit imediat in acelasi spatiu.
Aveti chiar atat de multe in comun in spatiul literar?
De la o vreme am inceput sa vad diferentele, care sunt notabile.
Nu dau oare diferentele, exact masura lucrului important care exista in comun?
Sigur, sigur. In primul rand aceasta inactualitate care la mine fata de Radu Petrescu si Tudor Topa, este mult mai vizibila.
Definiti, daca vreti, aceasta "inactualitate".
As numi-o de aparare. Adica ignorarea vremurilor in care traiam. Mai spune cate cineva: "Voi v-ati opus". Ce sa ne opunem? Ne era al dracului de frica. Nu de altceva, dar ne temeam sa nu fim controlati si sa ni se ia scrierile, care erau continuarea jocurilor noastre. Erau scrise cu seriozitate, dar in acelasi timp (in termeni scazatori), pentru amuzamentul celuilalt. Nu eram niste luptatori. Eram indiferenti. Eu care eram cel mai inregimentabil, fiind la "Scanteia", faceam cu totul altceva decat se cerea. In orele de program eram un tip cuminte, caruia i se reprosa lipsa combativitatii.
Cum ati ajuns sa lucrati la cotidianul de partid, "Scanteia"?
Am fugit de armata, imi era frica de ea, pentru ca eram fiul unui militar din vechea garda. As fi facut armata dura la detasamente. Am vrut sa raman in Bucuresti alaturi de prieteni si sa am cat de cat asigurat un serviciu.
Sa revenim la scrierile care faceau prietenia si mai unita.
In scrierile noastre veneam cu persoana intaia singular. Atunci devenisem ziua ancilar, fata de unii si noaptea singur in fata hartiei, scriind, sa zicem, pentru prieteni.
Ati ars, ati pierdut, ati rupt ati ascuns in perioada aceea manuscrise?
Din pacate prea putin. Am ars prea putin. (Brusc Mircea Horia Simionescu se ridica si revine in scurt timp cu o cutie din lemn, putin mai mare ca cea in care isi duc artistii pentru a picta in "plein air", culorile. O desface. Inauntru multe caiete. Din ea razbate un iz puternic de mucegai). Este caseta mea cu cele 40 de caiete de jurnal, incepand din 1946 si pana in '90, cand multimea evenimentelor nu mai putea fi cuprinsa si m-am conectat la televiziune, la evenimente si la celelalte si m-am oprit.
De ars am ars, cum am mai spus, foarte putin. Urmeaza sa fac asta cu aceste caiete. Ele miros a mucegai pentru ca pana in '90 au stat ingropate aici, in pamant.
Va era frica sa nu fie citite de cine nu trebuia?
Bineinteles ca mi-era frica. Le-am ingropat pentru a le proteja. (Mircea Horia Simionescu scoate un caiet cu o invelitoare bleumarin din vinilin rigid si mi-l intinde. Il iau si-l deschid, nu inainte de-a-i face pe plac, adica de-a-l mirosi. Miroase ca orice obiect care a stat mult timp intr-un loc umed. Mirosul intepator de mucegai. Scrisul foarte marunt si citet ma duce cu gandul la perfectiunea vechilor caligrafi. Semn de ordine interioara si de vointa).
Acum, citind jurnalele altora, am luat o hotarare: voi renunta la ele. Cand am inceput sa le scriu eram desigur contaminat de la Radu Petrescu, dar nu am avut multe modele. A, erau insemnarile zilnice ale lui Maiorescu, fragmente din "Jurnalul" lui Mihail Sebastian in revista, "Jurnalul" lui Reiner, al doctorului Ulieru, cateva. Acum am citit multe aparitii interesante si nu gasesc nimic care sa fie demn de citit in aceste caiete, de catre altcineva.
Imi plac mult jurnale citite recent: Jeni Acterian, Alice Voinescu..
Veti face o mare greseala, in primul rand culturala, dupa aceea morala. Frustrati eventualii cititori, istoriografi, de un document. Sunt revoltata, protestez! (Se face ca nu m-a auzit si continua).
Actul arderii este proiectat intr-un viitor pe care-l tot indepartez. Este profund neinteresant acest jurnal. O spun cu responsabilitate. De fapt, sunt niste insemnari pe baza carora se pot reconstitui lungi perioade.
Si e putin lucru?
Pe de alta parte toti si Tudor Topa au plecat de la ideea ca este carte de literatura. Ca e scrisa sub forma de jurnal, ca e datata, asta e altceva.
Si "Incercarea scriitorului" a lui Tudor Topa este o carte de literatura scrisa sub forme unui jurnal. Asta va apropie de confesiunea literara franceza.
A, da. Parca il vad pe Tudor, in studentie, pe holul Universitatii, umbland cu "Jurnalul" lui Stendhal, imprumutat.
Este una din cartile de capatai a lui Tudor Topa, pe care, de altfel, a si tradus-o in romaneste.
Mircea Horia Simionescu, aveti obsesii literare?
De la un timp de cand nu mai scriu, de la infarctul meu de acum 8 ani. De atunci scriu foarte putin si prost. Nu fac cochetarii de gust indoielnic. Sunt situatii pe care le-as vrea bine stranse in suruburi si nu-mi reusesc. Am o lunga istorie a esecurilor.
Ar fi foarte interesant sa publicati o istorie a propriilor esecuri. Ca Borges cu "Istoria infamiei".
Chestia asta ma scoate din pepeni. Nu mai reusesc sa fac ce-mi propun si atunci am ajuns la o obsesie: aceea care pleaca de la o expozitie a importantului pictor Aurel Cojan. Nu stiu daca l-ai prins cand era in tara.
E foarte in varsta acum, traieste la Paris si acum aproximativ 2 ani a avut o expozitie la Bucuresti. Ii cunosc pictura.
Avea mai multe tablouri intr-o expozitie, nu mai tin minte cu precizie in ce sala, neterminate. Vazandu-le atunci, a inceput sa ma bantuie obsesia "Operei neterminate", care duce apoi la sensuri ontologice, oho! Natura nu e terminata. Spunem: natura perfecta, natura armonioasa. Ca sa ne intelegem cu natura si sa ne gasim fagasul pe care sa mergem si sa ne descurcam in viata noi am sistematizat, geometrizand potecile, spatiile, trecandu-le toate in rame de tablouri, in rame stranse sau in menghine. De la o vreme spun: sa scriu lucruri neterminate, sa-mi fac mana sau chiar ( desi nu mai am de o vreme umor, mi s-a luat) sa ma reconditionez si sa devin un povestitor de prost-gust. Am publicat parca acum un an in "Viata Romaneasca"...
Ce intelegeti prin "prost-gust"?
Adica o poveste de la care cititorul sa astepte un final, un nod si un final care sa dea inteles actiunii care s-a petrecut. Si ala sa nu mai vina, sa rupa, sa nu se incheie, pentru ca, nu-i asa, e o armonie. Dar uita-te la crengi, la frunzele copacului astuia (e vorba de un nuc care umbreste terasa pe care stam de vorba) : doua nu-s la fel, doua nu-s drepte, doua nu sunt macar arcuite la fel...
Contraziceti cu seninatate conceptul de "perfectiune a naturii"...
Solomon Marcus ma apreciaza pentru faptul ca merg acum catre niste studii vizavi de teoriile despre haos, ale intamplatorului, ale coincidentelor, fractaliile...
Si cu Dumnezeu cum ramane?
Dumnezeu a fost putin plecat din atelier cand s-a facut lumea.
Daca observati aceste defecte de armonie inseamna ca sunteti totusi in armonie cu tot ce va inconjoara.
Frumos, frumos spus. (se bucura ca un copil). Nu ma asteptam. Sunt insa adancite in noi coordonate care ne tot aduc sa judecam lucrurile, zambind. La ideea ca am mai putea face clasicism frantuzesc parem ridicoli.
Mie tocmai de asta imi place literatura celor din "Scoala de la Targoviste": are o frumusete, o limpezime clasica, o vocatie a detaliului, o ironie difuza, imbinata cu o modernitate nespectaculoasa, necautata. Imbinarea asta da senzatia perfectiunii. Vorbesc despre perfectiune, cand iata, tocmai ati combatut-o.
La o lectura ulterioara s-ar putea sa nu fie asa. Sa nu fi ajuns in portul in care poate ca nu mai ajungem. Se intampla un lucru: in toate incercarile astea pe care le facem, vine, de unde nu stiu, un anumit ferment de regularitate. Eu zic adeseori, cand sunt intrebat de unul sau altul: "Domnule, dar voi v-ati gandit atunci sa faceti o literatura alta decat aceea realist-socialista care se facea?". Nu, nu ne-am propus, ea a venit asa. A coborat cu harzobul.
Vreti sa spuneti neprogramat.
Care este cea mai puternica, cea mai adevarata criza prin care trece astazi omenirea?
Exact. Criza de a lua drept realitati (literatura mea, asa, fantasmagorica cum pare, tine de realitati, o sa explic odata lucrul asta) niste fantasmagorii, niste creatii aiurea, anapoda, de care nu stiu cine are nevoie. Asta mi se pare ca se intampla si atunci, criza este ca individul, constiinta care se afla in fata unui obiect, societatea, tehnicitatea crede ca totul este trucat. O realitate de mucava. O lume de mucava. A observat asta la mine Virgil Podoaba, dar eu o fac ironic. In spatele aparentei realitati de mucava, este o realitate a istoriei, a vietii, a intamplarilor, a miscarilor de idei. Nu le mai ia nimeni in serios. Spectacol. Inundatiile? Spectacol. Razboiul din Irak? Spectacol. Oamenii nu mai sunt realisti si acest lucru ma doare. Mie nu mi-a placut mitologia, dar s-ar putea sa fie o mitologie ceruta de...Factorii sunt multi. Ii traim. Nu mai avem resurse, stratul de ozon s-a subtiat, pomii nu mai fac fructe. In optsprezece pruni pe care-i am, daca sunt cateva prune. Apele sunt de nebaut.
Literatura poate face o confesiune tragica din aceasta criza?
Literatura de-acum incolo nu va putea sa fie decat tragica, in sensul adanc al lucrurilor.
Sa ne resemnam?
Sa ne mangaiem, sa ne resemnam prin virtutile formale ale acestei arte (pentru ca este forma tot timpul), si prin asta va supravietui, nu prin adevarurile pe care le ai in Bibile sau prin alte parti, ci prin formele astea bine strunite vom putea sa ne mangaiem de dezastrul in care intram. Eu cred ca dintotdeauna lumea a fost asa, dar noi traim o perioada in care astea sunt mai evidente, mai pregnante. Au fost si masacre si calamitati...
Eu cred ca si ignorarea mitologiei, duce la instrainare.
In primul rand la mitologia ideilor inalte. Omul are acum o mitologie detracata. O mitologie a sordidului si a provizoriului. Cand mai vad ca si copacul care creste, creste stramb in realitate, ma duc la naiba si nu mai cred in ceea ce poate literatura sa repare.
Un mare scriitor spunea nu de mult: "Umanitatea si publicul sunt dezumanizate".
Suntem intr-o fundatura, dar banuiesc ca omenirea are totusi niste rezerve latente care la un moment dat vor acoperi neajunsurile si ne vom regasi pasii, cum de atata ori s-a intamplat in istorie. Se recicleaza forme, stiluri, cai si s-ar putea ca la un moment dat sa fie chiar mantuirea. Mai stii?
Sa fie atat de fragila granita?
Foarte apropiati antipozii. O simpla miscare mai la dreapta sau mai la stanga a privirii, face ca sa fii de parerea a ceea ce cu cateva minute mai devreme contraziceai.
Mircea Horia Simionescu, Suferiti ca nu puteti fi citit in toata lumea?
Deloc, deloc. Vad lupta (iata un automatism!), stradania si durerea pe care o resimt atatia confrati ai nostri. Nu sunt citit in Noua Zeelanda? Ei si? Sau la Dublin? Ei si?.
Nu suferiti la gandul ca nu l-ati fi putut citi pe Joyce, daca tot ati pronuntat locul nasterii lui?
Se poate, o fi un adevar in asta. S-ar putea. Dar eu nu mor din cauza asta, in schimb mor de necaz ca sunt citit atunci cand sunt citit de cat mai putini din cei de-aceeasi limba si cam aceeasi informatie cu mine, aceeasi structura cu mine. Pe de alta parte, cei care m-au citit, ma admira si ma citesc, nu m-au citit asa cum cred ca as fi meritat sa fiu citit. De aceea simt nevoia daca voi mai avea ani ...
Veti mai avea, cu siguranta!
Nu mi-ai vazut radiografia! (zambeste cu tristete). Am sa fac un manual de explicatii ale fundamentelor, al gandirii (nu am alt cuvant), pentru ca dedesuptul acestei broderii, este o gandire, asa cat o fi ea, chiar daca e o prostie. Eu sunt scriitor satiric.
Dar s-a scris acest lucru.
Una din cele mai aprige satire asupra intregii perioade de 45 de ani se gaseste in "Bibliografia generala", "Calatoria in Bateria.".
O tara care distruge tot ce mai exista.
O tara care face praf si mizerie din ceea ce se mai tine pe picioare. Cine duce la aceasta destramare? Ideile se aduna de la carte la carte si eu as vrea sa fac adunarea asta. Altul nu o s-o faca. Atunci de ce sa fiu tradus? Ce sa inteleaga ala? Refuz!
Sa se bucure macar de frumusetea stilului.
Asta o spune poetul din dumneata.
Nu chiar. Din cand in cand exista, bineinteles nu pentru orice carte, spectacolul reevaluarii. Unele sunt scufundate pentru totdeauna in uitare, altele au sansa redescoperirii. Ii uitati, dupa cum se vede, pe cei tineri care nu se prea pacalesc. Au instinctul animalelor tinere si forta de-a iubi si de a respinge.
Cele mai tonifiante aprecieri din ultimii ani, au fost facute in public la un Club A al arhitecturii, printre dansuri si amoruri intrerupte brusc pe la colturi, ca sa fie citit si comentat Mircea Horia Simionescu.
Vedeti ca am dreptate? Cititi proza in ultimii ani?
Citesc si mi se pare ca sunt cateva erori care tin de sechelele comunismului: Daca nu se cade in erotisme, care mi se par totusi normale, atunci raman in conflicte privind puterea, putere care este, de fapt, o molie care tot vrei s-o prinzi. Care putere? Eu ii citesc mult pe cei de la Targoviste, care ma asalteaza si-mi cer parerea. Traiesc in presiune si tensiune pentru ca imi dau spre lectura si cate 500 de pagini.Vor parerea mea si eu le citesc pana la capat. Toate se invart in jurul puterii: poate oare asta sa-l inlature pe celalalt? Chiar cei foarte buni sufera de aceste articulatii in proza lor. Pare fortat.
Care este totusi opinia ferma?
Sunt multe incercari, dar este aproape imposibil sa-ti dai seama de unde va izbucni constructia solida. Asteptam zadarnic sa ne mai miste, sa ne mai umezeasca ochii marile drame. Omul este mult mai putin miscat in interior, vibreaza tot mai rar.
Daca de cateva ori pe zi vede pe toate ecranele, in toate ziarele, pe toate canalele: accidente, crime, razboaie...
Reactia devine epidermica. Trebuie sa revina amintirea, obsesia, personajele puternice.
Nu vreau sa ma despart de aceste locuri fara sa va fi intrebat: Credeti in Dumnezeu?
Din nefericire am o invaliditate. Nu am convingeri religioase. Cred ca sunt infirm. Dumnezeu a fost rezonabil si intelept sau amator cand s-a jucat in ziua a 7-a? Ma consider un om cu educatie deficitara. Ma intereseaza mult mai mult relatia dintre ordine si dezordine. Vad o fatarnicie in faptul ca mi se spune sa nu lucrez de sarbatori.
Si rolul religiei?
Rolul religiei la alcatuirea unui neam este foarte mare... Eu insa nu inteleg politicul. Monoteismul este insa o mare cucerire. Relatia mea cu puterea acceptata suprema este umbrita de dialogul pe care-l am cu Dumnezeu.
Bineinteles, sunteti in disputa!
Tot timpul sunt in disputa. Credinta este o iubire de care nu sunt apt.
Nu vreti sa lamuriti aceasta disputa?
Intr-o zi o voi lamuri. Eu cer argumente. Da-mi-le!

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.