Nimic nu e mai placut decat sa citesti, pe cand ploaia cade afara, ce scrie un mare scriitor contemporan despre alti scriitori, despre cartile lui preferate, despre literatura si viata in general. Si e cu atat mai frumos cu cat acel scriitor nu se sf
Nimic nu e mai placut decat sa citesti, pe cand ploaia cade afara, ce scrie un mare scriitor contemporan despre alti scriitori, despre cartile lui preferate, despre literatura si viata in general. Si e cu atat mai frumos cu cat acel scriitor nu se sfieste sa faca filozofie pe intelesul tuturor, sa puna probleme care ne trec tuturor prin minte, dar pe care de multe ori le ocolim, de frica banalitatii.
"Adevarul minciunilor" de Mario Vargas Llosa, o culegere de eseuri si cronici literare (traducere de Luminita Voina-Raut, Editura Humanitas, 2005), poate sta pe acelasi raft cu o alta, scrisa de un scriitor inca mai celebru: "Cursuri de literatura" de Vladimir Nabokov. In ambele, aceeasi imensa placere a lecturii si a scrisului, molipsitoare, debordanta, incitanta. Nimic mai potrivit pentru inceputul toamnei, sezonul muncii intelectuale si artistice... si poate al muncii in general, caci vacantele sunt pe sfarsite.
In cronicile propriu-zise (care se refera la cei mai importanti romancieri ai secolului XX, in ordinea preferintelor autorului: Conrad, Thomas Mann, Joyce, Virginia Woolf, Malraux, Orwell, Hemingway si altii), dar mai ales in cele doua studii care incadreaza cronicile ("Adevarul minciunilor" si "Literatura si viata"), Llosa face o pasionata, ba chiar exaltata pledoarie pentru utilitatea sociala a literaturii. Nu literatura ca gratuitate, nu literatura ca lux pe care si-l permit mai ales femeile, pentru ca sunt mai putin ocupate decat barbatii, ci literatura care creeaza stabilitate si coeziune sociala, literatura care vorbeste pe intelesul tuturor, literatura care sterge diferentele si creeaza toleranta si nediscriminare: "Nimic nu-l apara pe om de prostia prejudecatilor, rasismului, xenofobiei, sectarismelor religioase, politice sau nationalismelor exclusiviste, ca aceasta continua dovada regasita in marea literatura: egalitatea esentiala dintre barbatii si femeile din toate tarile si nedreptatea instaurata intre ei prin nedreptate, supunere sau exploatare". Daca adaugam si "samburele de revolta" pe care Vargas Llosa considera ca il poarta cu sine literatura si il transmite cititorului, care astfel, eliberat de constrangerile cotidiene, nu mai poate fi sclav si devine un potential razvratit, s-ar putea sa avem imaginea unui scriitor sud-american prea sedus de idealismul stangist. Numai ca Llosa are sufienta experienta politica el insusi (a si candidat la presedintia Peru-ului, experienta descrisa intr-o carte extraordinara, "Pestele in apa") pentru a nu cadea in asemenea capcane. Critica pe care o face "societatilor inchise" (tocmai acele societati care ingradesc dreptul la fictiune si fantezie, care prescriu si cenzureaza), ca si credinta in necesitatea absoluta a spiritului critic (a carui absenta are consecinte dezastruoase dintre cele mai concrete la nivel social) nunateaza suficient si convingator sistemul de idei al lui Mario Vargas Llosa.
"Adevarul minciunilor", care da si titlul cartii, se refera la prejudecata veche de secole si rezistenta si azi a inutilitatii literaturii, tocmai pentru ca e literatura, adica "spune minciuni", prejudecata pe care Llosa o demonteaza deopotriva cu argumente filozofice, dar si cu savuroase exemple personale: prima sa sotie, "matusa Julia" din romanul binecunoscut, a scris la randul ei o carte pentru a demonta "minciunile" scrise de autor, sotul si nepotul ei de atunci! Cazul s-a intamplat si la noi, daca ne amintim de romanul "Maitreyi" al lui Mircea Eliade: iubita indianca a scris o carte menita, vorba lui Caragiale, sa-i "repereze onoarea" patata de avantul fictional al iubitului.
Cronicile sau, mai bine zis, studiile despre marii romancieri ai secolului XX, pe care Llosa ii citeste cu un fel de prietenie si familiaritate, dar fara afectare, sunt memorabile mai ales prin firescul lor. Acest mare scriitor sud-american ne reaminteste cum se poate vorbi despre carti, ca intre prieteni, cu exaltari si admiratii, cu pofta de citit si cu permanente comparatii cu viata reala, fara nimic artificial, cu multe digresiuni si de multe ori meditand filozoficeste pe marginea unei intamplari sau a unui personaj. O relaxare molipsitoare in fata literaturii mari pe care numai un adevarat intelectual, rafinat si hedonist, o poate avea, situata exact la polul opus fata de pretiozitatile sforaitoare ale semidoctilor tafnosi care trec de multe ori in Romania drept elita culturala.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.