Caderea Bastiliei

Caderea Bastiliei consfinteste victoria revoltei populare a parizienilor din 14 iulie 1789. Caderea Bastiliei, simbolul nedreptatii dupa judecata populara, consfinteste in 26 august 1789 votarea unui act ce va modifica esential istoria urmatoarelor doua secole: "Declaratia drepturilor omului si cetateanului". Caderea Bastiliei va conduce la nasterea unei istovitoare sperante ce se va destrama in excesele iacobine, in teroarea radicalismului ideologic, in procesele de la Moscova si in ceea ce Hannah Arendt a numit, inspirat, "banalitatea raului". Visul generos al "libertatii, egalitatii si fraternitatii" s-a sfarsit, nu chiar direct, ci pe cai ocolite, cu milioanele de victime ale unor regimuri totalitare. Dar tot acest vis generos a inspirat si insufletit milioane de napastuiti si oprimati din toate colturile lumii.
Si totusi. Franta a invins si cand a pierdut: un paradox aparent, pentru ca tot ea a oferit lumii moderne mai mult decat doctrine, programe sau teorii - o stare de spirit. De aceea iubim Franta. De aceea iubim Parisul, cu Sena si podurile ei cu tot, cu Rue Vaugirard si Place Dauphine, cu Trocadero si Place Pigalle. Am fost acolo fara sa fim acolo si am plecat de acolo fara sa parasim Parisul. De aceea, milioane de nefrancezi iubesc Franta. Franta lui Flaubert si Debussy, a lui Stendhal si Balzac, a lui Baudelaire, Proust si Jean Francois Revel. Care, dupa ce debuteaza cu o carte despre Proust - am citit abia anul trecut, la New York, cele 1000 de pagini ale lui Jean Pierre Tadie dedicate celui nascut pe 10 iulie -, va scrie, in buna traditie franceza ("Ni Jesus, ni Marx"), binevenit lucidul "La tentation totalitaire". Pentru a confirma victoria tacutului Raymond Aron asupra retoricii inflamate a lui J.P. Sartre. De aceea iubim Franta. Pentru ca de Gaulle a ridicat vocea cand compatriotii sai coborasera bratele. Pentru ca Franta a dus pana la capat procesul Dreyfuss si "J'acusse" a fost o necedare in fata nedreptatii. Franta a dat o lectie tuturor, aratand ca stie sa piarda. Uneori se invata mai mult din infrangeri decat din victorii. Exilul lui Napoleon si devotamentul lui Las Cassas sunt exemplare prin tragismul lor, ca si victoriile de la Jena, Eylau sau Austerlitz.
Iubim "La France" pentru bratele desfacute ale lui de Gaulle in Alger-ul lui Camus, care ne tine vigilenta treaza "ca germenii ciumei sa nu revina in cetate". Iubim Franta in aceste zile, cand Londra a fost atacata cu barbarie, pentru ca francezii au invatat de la prietenii/ adversarii de dincolo de "canal" ce inseamna sa nu cedezi. A fi "solidar" sau "solitar" ramane o valabila interogatie camusiana - lectia data de londonezi in aceste zile este exemplara: calm, demnitate, darzenie si o mostra de "positive thinking" acolo unde crainicii de televiziune vad "groaza" si "disperare". Pomenim de britanici in ajunul Zilei Frantei pentru ca suntem, azi si acum, pe aceeasi "pluta a Meduzei". Suntem strans legati unii de altii, cei din Vest de cei din Est, cei din Sud de cei din Nord, incat ne e greu sa mai fim despartiti de bariere etnice sau ideologice: "God save the Queen" poate fi confratern cu "Marseilleza" si cu "Desteapta-te romane". Franta a nascut spiritul democratiei americane, chiar daca apoi s-a ridicat impotriva ei. Franta nu e doar "Bordeaux" si "Camambert", asa cum USA nu e doar Bush, Wolfowitz si Carl Rove. Nu stim daca bucataria finlandeza e chiar atat de proasta, dar stim bine ca finlandezii s-au batut cu nemtii cu aceeasi demnitate si orgoliu precum francezii la Valmy. Ura si excesele, religioase sau ideologice, de orice natura ar fi ele, nu ne mai pot ridica unii impotriva altora - supravietuirea omenirii depinde de unitatea noastra. Chiar si in diversitatea bucatariilor. Chiar daca eroul Frantei se numeste Malraux, Brigitte Bardot, Claude Simon sau Zinedin Zidane. Care a condus echipa de fotbal a Frantei, castigand Cupa Mondiala ca un erou. Nu va ajunge la Pantheon, dar a facut milioane de oameni fericiti. Nu e putin lucru.
Malraux sugera ca secolul 21 va fi unul religios sau nu va fi deloc. Nu stim bine daca viziunea lui va fi confirmata. Ce stim bine - si realitatea ne-o dovedeste - e ca avem nevoie unii de altii mai mult decat ne inchipuim in a deslusi mai lesne un Dumnezeu al Eticului in dauna celui Etnic. Si aici Franta s-a dovedit mereu generoasa. Nu pentru ca de acolo veneau vacantele scolare cand eram noi mici si Edith Piaf era disperata la moartea lui Marcel Cerdan, ci pentru ca vacanta este anotimpul libertatii. Franta nu si-a pierdut acest prestigiu nici macar cand a fost ocupata; a avut puterea sa-si asume erorile. Si a mai si adunat la pieptul ei atatia dezmosteniti ai lumii, de la Marsilia la Paris, artisti sau politicieni, pictori sau chiar imparati. De aceea iubim Franta si Parisul: alaturi de Germania si Marea Britanie, alaturi de atatea alte state europene, poate dovedi ca Uniunea Europeana nu este o utopie fourierista, ci o constructie politica proiectata de Maurice Schumann. Caderea Bastiliei daruieste Europei un nou destin.
Caderea Bastilei este o strada in Bucuresti unde traieste o femeie maritata si cu doi copii, melancolica si vesnic ocupata in fericirea ei nefericita, careia nu-i vom putea spune niciodata ceea ce uneori simtim. In prezenta sau in absenta ei. Oare cum ar fi sunat povestea asta in limba lui Jacques Prevert si in gura lui Brassens, Aznavour sau Brel?: "Chute de la Bastille".

---

Despre autor: