Speranta Radulescu are o meserie pentru unii excentrica: e de profesie etnomuzicolog, la atat de zguduita, in ultima vreme, institutie numita Muzeul Taranului Roman. Etnomuzicologii sunt arheologii universului sonor care ne inconjoara, de la manele l
Speranta Radulescu are o meserie pentru unii excentrica: e de profesie etnomuzicolog, la atat de zguduita, in ultima vreme, institutie numita Muzeul Taranului Roman. Etnomuzicologii sunt arheologii universului sonor care ne inconjoara, de la manele la Mozart. Unul din mohicanii acestei arte prea putin cunoscute, Speranta Radulescu e autoare de carti despre istoria autohtona a muzicilor in relatie cu ideologiile secolului, editor de muzici traditionale si descoperitoare de comori ascunse de sunete inca vii.
Altfel decat folcloristii, etnomuzicologii
Lumea ii confunda pe etno-muzicologi cu folcloristii, cu care au in comun, ce e drept, obiectul de studiu, dar nu si preocuparile, unghiul de abordare si metodele de lucru. Etnomuzicologii se intereseaza, desigur, tot de muzica - sau mai bine spus de muzici. Pentru ei muzica este insa importanta in masura in care le permite sa descopere mecanismele mentale ale producerii si structurarii sale, pe de o parte, iar pe de alta parte functiile ei simbolice. Iata cateva dintre intrebarile pe care si le poate pune un etnomuzicolog: cum rationeaza cineva care produce muzica orala X, pe temeiul exclusiv al unor repere mentale greu de descifrat? Cum se traduce gandirea lui in gesturile fizice prin care manuieste un instrument sau prin care executa o muzica vocala? Ce competente si abilitati pune in joc? Ce legatura exista intre structura muzicala Y si organismul social care a produs-o si in care fiinteaza?...
Interesul etnomuzicologilor, ca si cel al folcloristilor, poarta indeosebi catre muzicile de traditie orala, dar si catre alte muzici - inclusiv catre cele savante vest-europene. Ce raporturi se stabileau intre creatorii, executantii si beneficiarii muzicii lui Mozart din secolul al XVIII-lea - iata o chestiune care pentru un folclorist este lipsita de sens, dar care pentru etnomuzicologi este sau poate deveni insemnata. Ce sa spun, e complicat; sau mai degraba nu e usor sa exprimi in termeni simpli si accesibili diferenta dintre un folclorist si un etnomuzicolog.
De pilda, pe mine m-au preocupat in ultimii ani peisajele muzicale care s-au coagulat in Romania secolului XX, pana la evenimentele din '89. Am incercat sa aflu ce fel de muzici circulau in acest interval - fie ele savante sau populare, pentru oameni de rand sau pentru elite, romanesti sau straine etc. -; ce legatura se stabilea intre ele si ideologiile timpului - mai intai cu cea nationalista, pe urma cu cea comunista si in final cu cea national-comunista; cum reflectau ele structurile si tensiunile sociale, in ce masura devenirea lor incifra tendinte asemanatoare... Muzicile modernist-radicale ale anilor '60, sa zicem, exprimau in mod mascat dorinta subterana a intelectualilor de varf de a-si reconecta tara - si totodata pe ei insisi - cu Occidentul si de a se impotrivi simbolic societatii comuniste. Ele existau in opozitie implicita cu muzica academica oficiala, quasi-unitara stilistic. Opozitia era puternica, dar sensurile ei ramaneau mascate : muzica seriala, de pilda, nu avea aerul sa submineze statul socialist, dar o facea, indicand o afiliere culturala care cetatenilor tarii le era refuzata. M-au interesat toate muzicile din acea epoca: de concert, de divertisment, populara, de difuzor satesc, de radio, de televizor si de Cantarea Romaniei; m-au interesat mai ales din aceasta perspectiva - a subordonarii sau dimpotriva, a conflictului lor in raport cu ordinea sociala. Am pus totul intr-o carte, "Peisaje muzicale...", prin care am incercat sa scot la lumina, pentru mine si pentru altii, distorsiunile provocate de regimul comunist in campul culturii muzicale. Cartea, rau primita in Romania, a fost recenzata in termeni magulitori in Occident, iar acum capitole din ea sunt traduse in limba italiana, pentru uzul studentilor.
Toata lumea stie ca am "descoperit" fanfara din Zece Prajini
Toata lumea stie. Sper insa ca toata lumea isi aminteste si de faptul ca am "descoperit" taraful de la Clejani - alias Haidouks -, a carui cariera internationala a fost si este net mai stralucitoare. Descoperirile, si una si cealalta, sunt relative: se stia ca in satele din centrul si sudul Moldovei exista fanfare taranesti incantatoare; si ca undeva langa Bucuresti se ascundea printre balarii un sat plin de lautari de mare calibru. Dar asta nu insemna ca toata lumea realiza ce valoare artistica si comerciala are muzica de fanfara rurala sau muzica de taraf satesc de nunta. Pe mine aspectul comercial ma interesa mai putin; ma fascina indeosebi muzica. In 1992 am editat o caseta prin Muzeul Taranului, dupa care am produs si un disc in Franta, ambele intitulate chiar "Fanfara din Zece Prajini". Discul a fost vazut si ascultat de cineva, caruia muzica i-a placut destul incat sa se osteneasca sa vina in Romania, sa zaboveasca in Zece Prajini, sa-si aleaga cativa muzicieni buni si sa-i poarte intr-un turneu occidental, apoi in altul, si in altul.... Scenariul este identic cu cel care a dus la propulsarea tarafului din Clejani: discul de la Paris, din 1988, "Musique des Tsiganes de Valachie. Les Lautari de Clejani" - care la vremea aparitiei lui n-ar fi putut starni in Romania decat dispret si indignare -, a fost ascultat de oameni cu suficienta minte-n cap, incat sa realizeze potentialul urias al lautarilor de pe Vlasca. In ianuarie '90 un tanar belgian bantuia deja prin Clejani, in prospectie. Era clar ca lautarii din Clejani sunt "tari" si ca fac o muzica imprevizibila, deosebit de frumoasa, mai ales ca era "nearanjata", adica executata intocmai ca la nuntile taranesti. Pe mine ma fascinau indeosebi cantecele de dragoste improvizate in competitie, cu versuri de o altitudine poetica incredibila. Pe atunci aveam idei vagi despre valoarea lor comerciala, dar pariam fara sovaire pe valoarea lor artistica exceptionala. Stiam ca lautarii din Clejuani sau din Zece Prajini pot avea success pe orice scena, mi-o dovedisera. Mi-ar fi placut sa fiu eu cea care ii plimba in continuare prin lume pentru ca sunt cu adevarat senzationali. Dar amintiti-va ca, pana in 2000 sau 2001, toti romanii "normali" - prin urmare eu insami - obtineau vizele occidentale pentru ei si pentru grupurile lor cu pretul unor eforturi supraomenesti. Ceea ce insemna ca, daca voiau sa-si pastreze sanatatea mintala, acesti romani de rand trebuia sa renunte, trebuiau sa se auto-excluda din start din show business. Spre fericirea securistilor si a occidentalilor isteti.
Manelele
Sa le resping? De ce as face-o? Ce drept as avea? Dar oare e cineva care are acest drept? Acord genului un fel de "prezumtie de nevinovatie" admitand ca, la un moment dat, el ar putea produce capodopere. Deocamdata n-a dovedit-o, dar poate ca o va face. Stiu ca manelele sunt produsul unei societati tulburi si debusolate, in plina globalizare regionala - adica balcanica - si ca ele sunt fructele unui gust comun ambiguu, deteriorat, in deriva. Dar mai stiu ca manelele raspund inca unor trebuinte culturale si ca, drept urmare, nimeni nu are dreptul sa se opuna existentei lor. Daca imi plac? Ca etnomuzicolog, ma abtin sa dau note muzicilor asupra carora ma aplec; ca om, manelele imi repugna; ca organizator de spectacole pot spune ca nu le-as promova nici daca mi s-ar oferi averea lui Bill Gates. In schimb, ma intereseaza sa aflu care este categoria de populatie care are nevoie de manele, de cand, de ce si ce semnificatie are trebuinta lor. Vreau sa inteleg pana la fund.
Oricum si in principiu: daca o muzica nu-ti place, nu inseamna ca esti indreptatit s-o interzici sau sa-ti doresti interzicerea ei. Poti in schimb sa te orientezi catre muzici alternative, pe care le socotesti superioare calitativ; iar daca esti organizator de spectacole sa le oferi publicului, pentru a-i da sansa sa-si indrepte preferintele catre ele.
Viitorul unei muzici care moare
Impresia mea e ca, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, pe masura ce muzicile noastre traditionale se vor fi stins sau se vor fi transformat in "altceva" fara amprenta etnica, regionala sau locala clara, se va naste o miscare revivalista care va recupera cu multa migala relicvele muzicilor irosite, le va re-aseza intr-o constructie innoita si le va purta ca atare mai departe. Exista unele semne ca asa se vor petrece lucrurile. In orice caz, asa se petrec ele in alte parti ale lumii. Dar as face mai bine sa tac: pronosticurile sunt intotdeauna riscate.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.