Anul Steinhardt?

Dupa 1989 a existat un interes permanent pentru opera lui Nicu Steinhardt Si mai cu seama pentru "Jurnalul fericirii", unul din marile succese ale literaturii de marturie. Anul in care ne aflam aduce insa doua elemente noi: publicarea unui volum de documente din dosarele Securitatii la Nemira si editarea critica a scrierilor monahului de la Rohia anuntata de catre Humanitas. Ambele aparitii promit a se transforma in evenimente mediatice de proportii.
Coloanele ziarului Ziua au fost deja ocupate cu polemica dintre manastirea Rohia si Florin Roatis, pe de-o parte, si Cristian Badilita, de cealalta. Este, cred, de datoria mea sa aduc unele precizari in aceasta disputa nefericita, bazata, ca atatea alte nervozitati autohtone, pe o lipsa de comunicare. Inteleg perfect exasperarea lui Cristian Badilita: omul s-a pus pe treaba cu eficienta lui binecunoscuta si, in timp record, terorizand cu folos echipa de colaboratori, a reusit sa incheie lucrul la inceputul lunii octombrie. De atunci, adica de noua luni, aceasta munca admirabila este zadarnicita de chestiunea, deopotriva otioasa si discutabila, a drepturilor de autor. Era, de aceea, perfect normal ca el sa traga un semnal de alarma, chiar si intr-un registru cam patetic, pe care personal il consider exagerat. Nicu Steinhardt nu este in nici un fel "martirizat a doua oara", iar fratii lui de la Rohia pot fi cel mult criticati pentru necunoasterea realitatilor din lumea literara. Intentiile lor sunt in mod evident foarte bune, ei dorind sa publice operele lui Steinhardt la editura manastirii, dar e clar pentru orice om cu scaun la cap ca o editare la Humanitas le asigura o difuzare mult mai larga si vizibila in spatiul cultural romanesc. De aceea o coeditare Rohia-Humanitas ar fi fost in interesul celor doua parti si, fireste, al posteritatii lui Nicu Steinhardt.
De fapt, Steinhardt insusi, din prea multa modestie, a incurcat itele mostenirii sale intelectuale, nelasand nici un testament literar lipsit de ambiguitati. Putinele lui lucruri, carti in principal, le-a lasat manastirii si familiei noastre. Neavand probabil prea multa incredere in longevitatea tatalui meu, el nu i-a incredintat insa o misiune in privinta drepturilor de autor. Parintele Pintea este detinatorul unor randuri cu iz testamentar dar lipsite de caracterul formal al unui document notarial, iar manastirii i-a fost si ei recunoscut ulterior un drept de mostenire, care poate fi insa contestat in instanta. Cel mai intelept ar fi, asadar, sa pornim de la realitatea complexa a unei co-mosteniri, dezintersata din punct de vedere material si intersata doar in promovarea operei lui Steinhardt.
Pe parcursul disputei de care vorbeam au fost atinse si niste chestiuni spinoase, care nu pot fi intelese decat pe baza unor documente din arhivele Securitatii. Atat calugarilor de la Rohia, cat si lui Cristian Badilita le lipseau elementele. Este vorba de micile intepaturi antisemite din interiorul manastirii indreptate catre Steinhardt si de inevitabila problema a surselor Securitatii. De fapt, asa cum stabileste fara urma de indoiala cartea publicata de Clara Cosmineanu la editura Nemira, cele doua aspecte sunt intim legate. Exista un "plan de actiune" al Securitatii care prevedea tocmai discreditarea lui Steinhardt ca fiind un "jidan" infiltrat in randurile Bisericii. Iar cand luam in consideratie ca aceeasi institutie incerca sa-l discrediteze pe acelasi om, prezentandu-l drept "legionar", vom avea un tablou complet al ticalosiei comuniste. E clar insa ca Securitatea a avut relee in manastire, care, in mod voit sau nu, au propagat acea marsavie. Ea nu a fost generata spontan dinauntrul manastirii, ci strecurata cu perfidie din afara.
Asta nu schimba cu nimic faptul fundamental ca Rohia a fost o a doua familie a lui Steinhardt, in care a fost primit cu tot dragul si cu mult curaj de catre staretul de atunci, admirabilul parinte Serafim Man, care a asumat astfel niste riscuri deloc neglijabile. Am si acum in memorie tristetea oamenilor simpli din imprejurimi, care-l plangeau la inmormantare pe parintele Nicolae, de parca ar fi fost un fel de bunic al tuturor. Daca tot vorbim despre divortul dintre elite si mase, cazul Steinhardt este un model de depasire si reconciliere. Si nu e lipsit de semnificatie ca locul acestei intalniri a fost tocmai spatiul sacru al manastirii. In fond, Securitatea insasi a recunoscut acest rol exemplar, atunci cand i-a dat lui Steinhardt cele doua nume de cod emblematice, "Scriitorul" si "Ortodoxul".

---

Despre autor: