Gellu DORIAN

CALEA FARA STRICACIUNE
- batrinului Werther
Unde sta inima mea, sta trupul meu ca un rege pe scut, si nu plinge,
bea, zimbeste cu toti mortii la un loc,
bea, se chinuieste sa mai bea macar inca o data pina la capat, -
intr-un pat strain era femeia lui ca o piele intinsa pe obrazul unui viking,
iar inima lui se facea bucatele in chiar inima lui,
doi ingeri i-o culegeau,
ca in lectura in care tinarul Werther se speriase de batrinul Werther,
si i-o asezau la loc,
dar locul nu-l mai avea pe el acolo,
se facuse cale fara stricaciune, drum blind ca prin intuneric
homlesii din Central Park, sub cartoane ca sub plapumi de puf
regii tiganilor din Strehaia, -
acum ce sa mai spui,
bei, zimbesti cu toti vii la un loc,
bei, te chinui sa mai poti duce la gura inca un pahar plin
ca viata ta doldora de necazuri, un soi de curve care te tot
intreaba de smen,
in timp ce in patul tau lipseste chiar femeia ta, cearsaful intins ca pe ape
corabiile vikingilor, parasite de chiar vikingii care au coborit pe Volga
sa dea nastere piriului rosu prin care sa tot urle
singele ca un vin gros la gura fara satiu,
femeia pe care o tot schimbi pina ce dai
de femeia ta uscata ca moartea in care te asezi, -
buna dimineata ii spui,
dejunam, desigur, dejunam,
cam devreme ii spun,
pina la noapte mai e mult,
mai e loc de un prinz,
de o cina,
poate urma un chef si apoi pielea ta va fi data jos de pe oase,
si tine-te acolo,
o vesnicie, intr-un vesnic orgasm, ca tisnirea in flori a celui mai bun pamint, -
joci si tu?
nu, eu am uitat sa joc, am uitat pina si cum aratam cind beam,
nu e deloc trist pentru ca nici tristetea nu mai e ca atunci cind fugeam din fericire
ca un elev din bancile scolii
pentru o tigara, pentru o fustita pina la cur,
vorba lui Flora -
"merg fetitele la scoala,
imbracate-n pielea goala" -
pentru citeva secunde de streche pe sub pielea fetelor
pe care acum le vad intinse linga mine ca niste vrafuri de vreascuri
pe care nu le mai aprinde nimeni,
este chiar vesel,
si vreau sa stii ca nici veselia nu mai e ca veselia pe care
o traiam pe vremea cind Dunarea se facea nevazuta, iar eu mergeam ca Poseidon
pe fundul ei ca palmele pe bucile mari ale femeilor de ocazie,
este, cum sa-ti spun, ca radacinile de iarba
gidilindu-te pe fata ta care doarme
in timp ce tu visezi ca te nasti iarasi,
cu inima in palme daruind-o altuia, sa nu se mai faca tandari in pieptul tau,
sa moara altul,
tu sa privesti, alaturi de Dumnezeu, cum te chinui sa-l salvezi
crezind ca esti tu, -
beau, desigur ca beau,
e singurul joc pe care-l mai pot duce pina la capat,
mut paharul si singele curge pe jos,
in timp ce sufletul curge pe sus,
pe o alta cale fara stricaciune ,
aruncat ca un zar prin iarba, in mina ce prinde
nenorocul ca pe o medalie pe pieptul din care, ca o femeie absenta,
inima s-a facut cenusa din care nu mai reinvie
nimeni, doar nimeni
cu ochii tai in cap,
cu inima ta in piept,
cu femeile tale in pat, cu mama ta purtindu-te in burta ca pe o merinde
din care se va hrani dupa ce tarina ta se va face tarina ei,
dupa ce peste pamintul acela se vor juca toti copii pe care nu
i-ai lasat sa se nasca,
un cimp plin de iarba ca un asternut sub care, la picnic,
bem fiecare din fiecare,
ca acela e singele nostru,
mincam fiecare din fiecare,
ca acela e trupul nostru,
si nimic altceva nu mai facem,
nimic altceva...

---

Despre autor: