Folosesc in chip deliberat titlul unei serii de patru volume de portrete si evocari publicate de Nicolae Iorga intre 1934-1939. Singura deosebire este ca marele istoric nu renunta la pluralul pronumelui relativ: "cari". M-am gandit la toate acestea c
Folosesc in chip deliberat titlul unei serii de patru volume de portrete si evocari publicate de Nicolae Iorga intre 1934-1939. Singura deosebire este ca marele istoric nu renunta la pluralul pronumelui relativ: "cari". M-am gandit la toate acestea citind evocarile aparute recent la Editura Alfa, Craiova, sub ingrijirea academicianului Radu Voinea, fost multi ani secretar general al Academiei si apoi, pana in 1989, presedintele acestei inalte institutii. impreuna cu Miron Nicolescu, Stefan Milcu, Athanasie Joja si Serban Titeica au initiat la inceputul anilor '70 o serie de evocari academice pe care, iata, le publica dupa 30 de ani. Printre naratori se numara Victor Eftimiu, Al. Philippide, Grigore Moisil, Henri Coanda, Geo Bogza, Iorgu Iordan, Octav Onicescu... Oameni invatati, oameni talentati, deveniti, unii dintre ei, modele intelectuale si morale pentru generatiile care au urmat... Citesc cu interes si in cateva cazuri (Moisil, Bogza, Iorgu Iordan, Cella Delavrancea) cu incantare confesiunile lor. Se afla mai toti, daca nu chiar toti, la apusul carierei lor intelectuale. Au vazut multe si au trait multe. Cati dintre ei, ma intreb, si-au transformat viata intr-un destin, cum cerea Malraux?... Nu-i usor de raspuns.
Sa fac, mai intai, o precizare privitor la structura acestor naratiuni autobiografice: este vorba de confesiuni publice, confesiuni orale, cu exceptia aceleia a lui Octav Onicescu care, se vede limpede, a fost minutios redactata: fraza este armonioasa, cauta (si afla) cuvintele de pret, discursul urmareste un anumit efect (efectul de expresivitate) si, iarasi, il atinge, in fine, naratorul are timp sa reflecteze la ceea ce scrie si, din cand in cand, sa plaseze cate un aforism. Iata unul: "Daca n-ar fi timpul, asa cum este, ce joc fantastic ar fi viata: fara inceput si fara sfarsit, fara trecut si fara viitor, fara raspunderi si, mai cu seama, fara istorii". O intrebare: cum ar arata acest joc fantastic, adica viata noastra, daca n-ar fi istoriile care sa-i dea culoare? Oricum, fara timp si istorii, viata n-ar mai putea sa produca atatea confesiuni interesante...
Pe cateva le aflam in volumul de Evocari citat la inceput. Iata-l pe Victor Eftimiu vorbind, in stil sentimental si declamatoriu, de Chendi, Cosbuc, Garleanu, de vin galben baut din frapiere de argint sau de tara lui de origine, Albania... Putine lucruri noi fata de ceea ce stiu despre acest amant, cum se numea chiar el, al limbii romane... Al. Philippide, pe care l-am cunoscut si eu, este mult mai discret. Nu vorbeste decat despre literatura si despre intamplarile lui intelectuale. La Paris, intalneste pe fostul sau coleg de scoala, Benjamin Fondan, si marturiseste ca imparte cu el (formula trebuie retinuta!) "sentimentul citadin al naturii si sentimentul europeanului cu nostalgia ancestrala a campului si a padurii". Ii cunoaste, tot aici, pe suprarealisti, dar nu-i urmeaza in programul lor. Viziteaza in Montparnasse pe Brancusi si face o descriere reusita a atelierului fixat intr-o gradina salbatica... Grigore Moisil este mai spectaculos, are o ironie fina si are, mai cu seama, haz. El spune ca lumea moderna este o lume a matematicii si, daca vrem sa facem ceva in viata (de la poezie la economie), trebuie sa invatam matematicile. Daca nu, adio, ratam voiosi sau taciturni. Plaseaza, cand ii vine bine (si-i vine bine cand vrea el, naratorul spumos si inteligent!), cate un paradox. Unul, de pilda, despre specialist si nespecialist: "specialistul vede lucrurile in mic, nespecialistul le vede in mare"... E bine sau e rau?, te intrebi... Matematicianul nu raspunde. Te lasa pe tine sa judeci.
Alta remarca: Moisil observa, facand numaratoarea marilor matematicieni, ca indata dupa primul razboi mondial a aparut an de an cate un nume de rezonanta in disciplina lui, apoi n-a mai aparut deloc, multa vreme. S-a ivit, astfel, un mare gol in lantul generatiilor de matematicieni romani. De ce? "Eu sper sa pot afla de la cei care fac istoria matematicilor - zice Grigore Moisil - sa aflu explicatia pentru ce, la un moment dat, mamele romance, desi erau toate patrioate, n-au mai dat nastere la matematicieni". Si, om al calculului si al exactitatii, determina perioada in care mamele romane s-au suparat pe matematica si n-au mai vrut sa aduca pe lume copii inzestrati: cam intre 1912-1927... Dupa aceea, ele s-au imbunat si matematicienii au reaparut...
Moisil zice ca matematicienii se formeaza in jurul unei biblioteci si lauda, din acest punct de vedere, pe ieseni, mai ordonati decat bucurestenii. Tinand seama de caracterul elegiac al moldovenilor si de spiritul pragmatic al valahilor, ar fi fost sa fie invers. Matematicianul are fantezie si, repet, are umor. Din confesiunea lui Henri Coada aflu ca, fiind la studii in Franta, creste o pantera. O hraneste cu biberonul si o spala zilnic. O preda, in cele din urma, la Jardin de France, dar, neputand suporta detentia, pantera moare. Ciudate pasiuni poate avea un constructor de avioane! Lingvistul Alexandru Graur isi aminteste ca, intrand la Capsa in vremea rebeliunii legionare, da peste Ion Barbu care, indata ce-l vede, se ridica si-i strange prietenos mana. "Pentru mine - zice lingvistul, om, altminteri foarte sobru - asta a fost un gest exceptional". De retinut. Intelectualii de clasa se pot respecta chiar daca au pareri politice diferite.
Sar peste alte marturii pentru a ajunge la acelea ale lui Pantelimon Halipa, scriitor si om politic basarabean, trecut prin toate puscariile tariste si, apoi, dupa 1945, prin puscariile comuniste - sovietice si romanesti. Confesiunea este din 6 martie 1974 si este de mirare ca a putut fi facuta intr-un spatiu public. O biografie fabuloasa, o biografie mesianica, o biografie de un tragism exceptional. Nepot de preot si fiu de dascal la biserica din satul Cubolta (Soroca), Pantelimon intra la seminarul teologic din Chisinau, apoi la acela de la Dorpat, participa la revolutia rusa din 1905, este exclus din universitate, scoate o revista de atitudine romaneasca la Chisinau ("Basarabia"), este arestat, scapa, militeaza pentru unirea Basarabiei cu tara-mama, sta de vorba cu Kereski, apoi cu Trotki si Lenin, la 27 martie 1918 reuseste, impreuna cu altii, ca in Sfatul tarii sa obtina cu 86 voturi contra 3 unirea Basarabiei cu tara... In 1950 este din nou arestat, trimis in Siberia, este transferat, apoi, la Gherla, unde sta si aici cativa ani, in fine, iata-l, in 1974, denuntand etnocidul provocat de bolsevici. Este uluitor fiul dascalului Nicolae si al Parschivei Halipa din Cubolta: revolutionar poporanist, spirit mesianic, tolstoian, patriot roman, deloc xenofob, trecut prin toate puscariile tariste si sovietice, torturat de securistii romani... La 91 de ani, dupa ce a patit ceea ce a patit, are in el taria de a nu uri orbeste si de a crede ca nu este pierduta cauza natiei sale... Iata un om care a dat nenorocirilor sale un destin. si ce destin!... Destinul unui personaj coborat, parca, din romanul autobiografic al lui Constantin Stere, in preajma revolutiei. Este scriitor si, daca nu mi-ar fi teama ca jignesc memoria lui, as putea spune, rasucind o vorba celebra, ca biografia sa fabuloasa nu are opera pe care o merita.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.