Mike Fink, fiul omului de afaceri Iosif Constantin Dragan, cel mai bogat roman in viata, disparut fara urma de mai bine de doi ani, se destainuie azi in paginile ziarului ZIUA. Mike doreste sa lamureasca o serie de aspecte importante referitoare la v
Mike Fink, fiul omului de afaceri Iosif Constantin Dragan, cel mai bogat roman in viata, disparut fara urma de mai bine de doi ani, se destainuie azi in paginile ziarului ZIUA. Mike doreste sa lamureasca o serie de aspecte importante referitoare la viata de familie, la demersul sau in justitie pentru a-i fi recunoscut statutul legal de fiu al lui Iosif Constantin Dragan. Si nu in ultimul rand, de a reusi, prin orice mijloace, sa dea de urma tatalui sau.
Nasterea declarata de Iosif Constantin Dragan la Atena
Cititorii ziarului nostru au aflat din editiile anterioare despre scopul venirii in Romania, despre relatia dificila cu tatal dvs., Iosif Constantin Dragan. Profitand de prezenta dvs. in sediul redactiei noastre, am dori sa dezvoltam in aceasta conversatie o serie de aspecte mai personale. Altfel spus: Cine este Mike Fink? In primul rand, de ce va numiti in acte Stefanos Michail Periklis Fink, desi va prezentati Mike Fink?
M-am nascut la data de 15 decembrie 1970, la Atena. In timp ce mama era inca in spital, tatal meu s-a dus sa declare nasterea mea la Starea Civila. Initial, dorinta mamei a fost sa ma numesc Mark, dar legenda familiala spune ca ma numesc Stefanos dupa numele Stefan, al bunicului din partea tatalui, Periklis, pentru ca o parte importanta a afacerilor tatalui meu se desfasurau la acea data in Grecia, iar Michail este tot ce a ramas din Mark, adica prima litera, M. Acasa mi s-a spus Miki, dar odata cu trecerea vremii, diminutivul parandu-mi-se copilaresc, am decis sa ma prezint Mike. Asa ma numesc si azi prietenii mei si cei cu care lucrez.
Pentru ca tot suntem la detalii, cum se face ca, desi v-ati nascut in Grecia, aveti, totusi, cetatenie germana?
Nasterea mea in Grecia face parte dintr-o lunga poveste pe care am sa incerc sa o rezum. La momentul conceperii mele, tatal meu era casatorit in Italia, tara catolica unde divortul era interzis, iar un copil in afara casatoriei era considerat un delict. Invocand aceste argumente si promitandu-i mamei mele ca-si va recunoaste paternitatea in Grecia, aceasta a acceptat sa nasca la Atena. Din pacate, insa, din motive care imi raman necunoscute si in ziua de azi, aceasta promisiune nu a fost tinuta, iar in actul meu de nastere, la rubrica "tatal" este trasa o linie. Asa se explica faptul ca ma numesc Fink, dupa numele mamei, si am cetatenia ei, cea germana.
Cata vreme ati locuit in Grecia?
7 zile. Timpul necesar mamei mele sa-si revina dupa nastere si sa-si faca bagajele pentru a pleca apoi in Spania.
Povestea dvs. este destul de surprinzatoare, "geografic" vorbind.
Stati, ca nu s-a terminat! Din Spania am plecat impreuna cu mama mea in Franta, unde am locuit cu ea si cu bunica mea pana la implinirea varstei de 18 ani, apoi in Italia, unde am locuit cu tatal meu, apoi la Londra, unde am lucrat intr-o institutie financiara prestigioasa, iar acum, dupa 4 ani petrecuti in America si un masterat de psihologie la Yale, ma pregatesc sa revin in Europa.
In Romania?
De ce nu? Parintii mei sunt de origine romana, am crescut intr-o atmosfera romaneasca, imi plac mititeii si cozonacul, am cunoscut niste romani minunati, cu ocazia unei colaborari cu un institut bucurestean de programare neuro-lingvistica (o disciplina psihologica ce se ocupa cu modalitatile de pozitivare a felului de a gandi).
"Dusmanul binelui este "mai binele""
Aceasta colaborare a fost o experienta reusita?
Da. Am descoperit atunci cu bucurie ca preocuparile generatiei mele occidentale pot interesa si un anumit numar de romani, redus deocamdata, apartinand aceleiasi generatii. Natura succesului, redefinirea lui intr-o optica ce depaseste doar materialul, psihologia si tehnicile succesului sunt doar cateva din temele care ma preocupa. Chiar daca asemenea teme pot parea publicului roman utopice in momentul de fata si deocamdata ele se adreseaza numai unei minoritati, in lumea in care traiesc acestea sunt de cel mai actual interes. Societatea occidentala a depasit problemele subzistentei si descopera ca nu este suficient sa ai bani si ce manca pentru a fi fericit. Desigur, acest tip de problematica poate parea pueril sau abstract, dar in societatea occidentala se discuta din ce in ce mai des despre automatismul cotidian, obturarea orizontului intelectual, abrutizarea spiritului si consecintele nefaste ale unei eficiente obligatorii sau a unui succes impus. Astfel, temele la care ma refer au ca obiect contracararea efectelor, de multe ori nefaste, ale maximei eficiente profesionale, ale condamnarii la succes la care ne obliga societatea de consum.
Sa intelegem ca sunteti impotriva eficientei?
Nu, doar impotriva efectelor negative ale stresului provocat de cursa din ce in ce mai rapida si mai extenuanta spre un perfectionism care nu tine cont de complexitatea naturii umane si, de multe ori, o alieneaza. Inteleg perfect ca, intr-o lume in care Romania are de recuperat o intarziere de mai bine de 50 de ani fata de lumea occidentala, trebuind, in acelasi timp, sa-si regleze problemele trecutului si prezentului imediat, ideea unui viitor occidental perfect imitat poate seduce. Grabiti sa intre in standardele internationale, oamenii pot ignora pretul psihic si fizic necesar acestui salt. Pare o filozofie de lux sa vorbesti despre consecintele unei alimentatii abundente intr-o lume in care oamenii continua sa aiba probleme de hrana, dar acest "maine" care pare foarte indepartat este, in fond, extrem de aproape si, deci, ingrijorator. Se spune ca "dusmanul binelui este "mai binele"". Personal, am experimentat pe pielea mea acest dicton, lucrand 80 de ore pe saptamana intr-o institutie financiara la Londra. Este adevarat ca locuiam intr-un apartament luxos, ca beneficiam de serviciile unui sofer, ca purtam numai haine "de marca" - obligatie profesionala -, ca dejunam si cinam in cele mai selecte restaurante londoneze, dar devenisem sclavul propriului meu succes, o epava, un robot a carui obligatie era sa-si amelioreze performantele, sa-si depaseasca limitele, intr-un cuvant, SA REUSEASCA. Intr-o zi, insa, am avut revelatia situatiei in care ma aflam. Nu aveam timp pentru nimic altceva decat pentru performantele profesionale pe care trebuia sa le realizez, viata mea personala era redusa la minim, spiritualmente eram un automat, iar fizic eram la capatul puterilor. Am decis atunci sa-mi schimb radical meseria. Iata de ce am plecat in America sa fac un masterat in psihologie.
Care a fost reactia tatalui dvs.?
Sincer sa fiu, nu stiu, pentru ca la ora aceea relatiile noastre se intrerupsesera. Presupun ca daca i-as fi cerut parerea, ar fi fost impotriva, caci toata educatia pe care o primisem era destinata unei cariere in business. Altfel spus, luand decizia sa ma ocup de psihologie, treceam, intr-un fel, de partea cealalta a barierei. Aceasta decizie mi-a schimbat radical viata. Am trecut de la apartamentul de lux la o mica camera intr-un campus studentesc, facand "coada" la dusul colectiv impreuna cu alti 35 de colegi.
O cariera de la zero
Sa revenim putin pe Pamant. Vorbiti despre psihologia succesului, care include si probleme materiale, fiind fiul celui mai bogat om din Romania. Prin procesul pe care l-ati intentat in Germania, si l-ati castigat, pentru confirmarea legaturilor de sange dintre dvs. si tatal dvs., veti avea acces, mai devreme sau mai tarziu, la o parte din averea lui. Ce se va schimba in modul dvs. de a privi aspectul material al succesului?
Cred ca nimic. Poate ca gresesc, dar, dupa cum am mai spus, viata mea de pana acum mi-a dat ocazia sa aleg intre o directie sau alta. Cand am preferat carierei financiare sa urmez pasiunea pentru psihologie, care pana la momentul rupturii dintre mine si tatal meu fusese reprimata, alegerea a presupus renuntarea la o situatie materiala deosebita, chiar si pentru standardele londoneze, in favoarea unei noi cariere, pe care a trebuit sa o pornesc de la zero, si la care inca lucrez.
"Nu am beneficiat de nici un sprijin"
In ce mod a influentat domnul Iosif Constantin Dragan evolutia dvs.?
In momentul rupturii relatiilor cu tatal meu, aveam un masterat de economie politica la Milano, Italia. Tinand cont de aceasta inalta pregatire profesionala, am obtinut o pozitie nesperat de buna la Morgan Stanley, o mare institutie financiara americana, unde ma ocupam de finante internationale. Mentionez ca nu am beneficiat pentru aceasta de nici un sprijin de la tatal meu. Din acest moment, as putea spune ca intreaga mea evolutie este independenta de influentele tatalui meu.
Cu toate acestea, este dificil de facut abstractie de personalitatea lui Dragan, si mai ales, de trecutul sau politic.
Fac parte dintr-o generatie profund depolitizata, iar abundenta acuzatiilor care i s-au adus tatalui meu a avut asupra mea un efect contrar, si anume ca pentru a nu crede tot, nu am mai crezut nimic din ceea ce se spune despre el. Poate ca nu era cea mai buna metoda, dar toata lumea poate intelege ca pentru un copil imaginea tatalui este fatalmente idealizata, si ca mai tarziu, neavand argumente pentru a combate acuzatiile care i s-au adus, nu m-am implicat in nici o polemica.
Nu ati vorbit despre politica cu tatal dvs.?
Nu, la varsta la care, adolescent fiind, l-am cunoscut, tatal meu se ocupa de redactarea memoriilor sale. Spunea ca politica nu il intereseaza si recunosc ca aceasta imi convenea si mie.
"Am vazut filmul vietii lui asa cum a vrut el sa mi-l prezinte"
Trecutul lui nu v-a interesat?
Ba da, dar, cum am spus, el se ocupa deja, scriindu-si memoriile, de aceasta tema. In plus, am respectat intotdeauna dorinta lui de a nu discuta amanuntit aceasta tema. In vizitele pe care le-am facut impreuna cu el in Romania, i-am cunoscut mama, pe bunica mea, care locuia la Lugoj. M-am plimbat pe strazile pe care se plimba el adolescent. Altfel spus, am vazut filmul vietii lui asa cum a vrut el sa mi-l prezinte.
Sunteti la curent cu ceea ce se spune despre el, despre trecutul lui politic?
Repet: da si nu! Nu ca as vrea sa evit sa raspund, dar urgenta mea acum este sa vorbesc cu el despre trecutul nostru, al lui, al meu si al mamei mele. Am o serie de intrebari la care mi-as dori sa am un raspuns inainte de disparitia lui, si pe care sper ca intr-o zi o sa i le pot pune.
Ati incercat?
De la momentul rupturii, in 1996, am vrut sa il vad, dar nu am reusit. Nici cand am fost la Bucuresti, nici cand, recent, luna trecuta, ca sa fiu mai precis, ne aflam amandoi la Milano.
O poveste de dragoste: el 78, ea 22, trei copii
Ati incercat sa il cautati acasa, ati batut la usa lui?
Nu. Nu am vrut sa fortez intimitatea noii lui familii. Nu sta nici in caracterul meu, nici nu am fost crescut sa ma comport intr-o asemenea maniera, mai ales ca nu stiam, dupa cum nu stiu nici astazi, daca este vorba de refuzul lui de a lua legatura cu mine, sau este impiedicat de apropiatii sai sa o faca.
De ce nu v-ati adresat unor oameni din anturajul sau, pe care sa ii cunoasteti si care sa va cunoasca, si care ar fi putut sa va ajute?
Desi am trait cu el aproape 7 ani la Milano, am avut relatii cu foarte putini dintre cei care il inconjurau. Modul lui de viata era retras in acea perioada, fiind dedicat aproape in totalitate redactarii memoriilor sale si cercetarilor in domeniul istoriei. In plus, se pare ca putinele persoane pe care le cunosteam din vechii apropiati ai tatalui meu au fost inlocuiti cu un nou anturaj.
Noul anturaj al tatalui dvs. este format din apropiatii noii sale sotii, Daniela Veronica Gusa?
Nu stiu.
Dupa informatiile noastre, in perioada in care erati la Milano, actuala doamna Dragan locuia in acelasi imobil in care ati locuit. Ati cunoscut-o?
Dupa cate imi aduc aminte, am vazut-o practic o singura data.
Tatal dvs. nu v-a vorbit despre ea?
In luna octombrie 1995, cu o luna inainte de a se insura, mi-a vorbit despre intentiile lui.
Ce reactie ati avut?
Era vorba despre viata lui personala si, deci, mi-era greu sa ma pronunt. Imi aduc aminte ca am vorbit despre diferenta de varsta dintre ei, el avand la acea data 78 de ani, iar ea 22. Dar nu am insistat, pentru ca, in fond, iubirea nu are varsta.
Chiar credeti?
Exista numeroase exemple de reusita conjugala intre oameni de generatii diferite.
Din actuala casatorie a tatalui dvs. au rezultat 3 copii. Ii cunoasteti personal? I-ati vazut?
Am aflat despre nasterea lor din presa.
Presupunand ca relatiile dintre dvs. si tatal dvs. si-ar relua cursul normal, cum vedeti relatia dvs. cu cei trei frati si mama lor?
Traiesc intr-o societate in care familiile traditionale au degenerat fiind inlocuite de alte forme familiale. In Occident, dintr-o clasa de gimnaziu peste 70 % din elevi provin din parinti divortati, recasatoriti, redivortati, cu copii care cresc impreuna indiferent de parintii lor naturali. Este normal, deci, ca in cazul reconstituirii unei noi familii Dragan, sa accept ca normala situatia de a avea frati vitregi avand o mama mai tanara decat mine.
Recunoasterea deciziei justitiei germane
Revenind la cauza care v-a adus in atentia opiniei publice romane, in ce consta, pe scurt, demersul judiciar efectuat de dvs. in Romania?
Acest demers are ca obiect recunoasterea pe teritoriul Romaniei a unei hotarari judecatoresti pronuntata de o instanta germana, prin care este stabilit irevocabil ca Iosif Constantin Dragan este tatal meu, precum si a efectelor acestei hotarari. Pentru aceasta, am apelat la serviciile unui cabinet de avocatura, care ma reprezinta in Romania.
Data fiind complexitatea cauzei si numeroasele domicilii ale tatalui dvs., ati angajat mai multi avocati care sa va reprezinte interesele in Romania si in tarile a caror cetatenie o are tatal dvs.?
I-am angajat pe cei de la Freshfields, o companie de avocatura cu birouri deschise de la Amsterdam la Washington, trecand prin Berlin, Hanoi, Ho Chi Min City, Londra, Moscova, ca sa enumar doar cateva dintre capitalele unde aceasta este prezenta. Neavand un birou la Bucuresti, ei colaboreaza cu Cabinetul de Avocatura Rusu Iulian Dragomir, motiv pentru care acest cabinet este cel care imi va reprezenta interesele in Romania.
Dupa lecturarea deciziei germane de recunoastere a paternitatii, am inteles ca procesul dvs. nu a fost deloc simplu.
Intr-adevar, procesul a inceput mai intai in Spania, iar apoi, din cauza unor probleme legate de competenta instantei, acesta a fost declinat si trimis spre solutionare instantei germane. Argumentul principal a fost ca instanta competenta este instanta statului a carui cetatenie o are una dintre parti. Cum eu am cetatenie germana ...
Cat a durat procesul?
2 ani in Spania si 4 ani in Germania.
De ce a durat atat de mult?
Este greu sa rezum 6 ani de proces in cateva propozitii. Important este ca s-a ajuns, in sfarsit, sa se pronunte o hotarare care nu mai poate fi contestata. Recunosc ca as fi preferat sa nu folosesc aceasta cale pentru a restabili de o maniera oficiala relatia dintre mine si tatal meu.
Ce v-a determinat sa o faceti, totusi?
Din momentul rupturii dintre noi, care a coincis cu casatoria tatalui meu cu actuala lui sotie, nu am mai putut continua relatiile firesti cu tatal meu. Mai mult decat atat, nu stiu daca din cauza lui sau a altor persoane din anturajul sau, atat eu, cat si mama si bunica mea, am fost somati sa parasim apartamentul din Paris in care locuiam de peste 25 de ani. Motivul invocat era ca il ocupam de o maniera ilegala, ca niste simpli tolerati, paznici ai bunurilor aflate in acest apartament, proprietatea unei societati imobiliare al carei actionar cvasitotalitar (98% din actiuni) era tatal meu. Singura solutie de a dovedi justitiei franceze ca nu ne aflam intamplator in acel apartament a fost, la acel moment, aceea de a demonstra legaturile de sange dintre mine si tatal meu, care ne indreptateau sa il ocupam.
Deci, concluzionand, se poate spune ca procedura judiciara de recunoastere a paternitatii a fost o reactie fireasca de legitima aparare a dvs. si a familiei dvs.
Acesta este, de fapt, adevarul, iar orice speculatie in legatura cu alte interese legate de averea tatalui meu sunt ridicole, ca sa nu spun rauvoitoare.
As vrea sa subliniez faptul ca daca de la nasterea mea si pana la momentul rupturii dintre mine si tatal meu nu am intreprins nici un demers pentru recunoasterea filiatiei, aceasta isi are explicatia in faptul ca relatiile de familie au fost normale pana la acea data. Nu am considerat, deci, necesar sa obtin aceasta recunoastere, decat in momentul in care mi se lua un drept pe care il consideram legitim.
Ce veti face in cazul in care nici de data asta nu veti reusi sa intrati in contact cu tatal dvs. la Bucuresti?
Nu imi voi pierde speranta si voi face tot ceea ce imi sta in puteri sa il mai vad si sa stau de vorba cu el. Orice ar fi, este tatal meu. (D.S.S.)

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.