"Noua" insurgenta irakiana

Marele filosof chinez al razboiului, Sun Tzu, a scris ca "daca iti cunosti inamicul si te cunosti pe tine insuti nu trebuie sa te temi de rezultatul a o suta de batalii". Lipsa unor astfel de cunostinte faciliteaza problemele, adesea chiar dezastrele. Cu siguranta aceasta propozitie se aplica si conflictului din Irak, unde intelegerea insurgentilor este atat cruciala, cat si dificila.
Intr-o anumita masura, insurgenta irakiana reflecta precedentele sale istorice. Conflictul este un fel de "teatru inarmat", in care oponentii se afla blocati intr-o lupta unul impotriva celuilalt si simultan transmit mesaje catre o audienta mai larga, respectiv poporul irakian. Ca toate celelalte insurgente, sprijinul publicului - sau lipsa lui - va determina rezultatul.
Mai mult, este probabil sa fie vorba de un spectacol promovat. Istoria sugereaza ca din momentul in care o insurgenta atinge "masa critica" dureaza un deceniu sau mai mult pentru eradicarea ei. Si, ca in insurgentele din trecut, conflictul irakian este unul in care insurgentii comit acte oribile pentru a intimida publicul, expun incapacitatile guvernamentale si forteaza regimul in exagerari care sa intoarca publicul impotriva lui.
Insa insurgenta irakiana deviaza de la precedentele sale in anumite puncte vitale. Contextele sale culturale difera de insurgentele secolului al XX lea, mai ales in ceea ce priveste folosirea unei ideologii radicale deviate din religie. Prin contrast, in secolul XX, insurgentele erau de obicei laice, bazate pe clase economice, diferente sectare, sau diferente politice adanci. Amestecul fervorii religioase si a radicalismului politic face ca insurgenta irakiana sa fie deosebit de periculoasa si dificil de eliminat.
Contextul strategic al insurgentei irakiene este de asemenea nou. In secolul al XX-lea, superputerile sprijineau insurgentele si contra-insurgentele ca pe un tip de conflict prin procura. Conflictul irakian, dimpotriva, este o parte a primei insurectii globale - o retea de conflicte individuale zamislita de extremismul islamist, cele mai multe dintre ele legate intr-un fel de Al-Queda si de razboiul global impotriva terorismului. Pentru prima data in istorie, terorismul da posibilitatea insurgentilor sa loveasca direct in aliatii externi ai inamicului lor. Mai mult decat atat, organizarea si metodele insurgentei irakiene, desi nu sunt unice, difera de cele de la sfarsitul secolului al XX-lea. Mai multe insurgente coexista in timp si spatiu, fiecare avand tactici si obiective diferite.
O componenta este reprezentata de jihadisti, unii dintre ei straini, altii locali, care au legaturi directe cu Al Queda, ori cel putin simpatizeaza cu conceptia acestei retele. Jihadistii par sa-si doreasca un Irak de tip taliban, care ar putea servi drept bastion pentru o insurgenta islamica globala mai larga.
O a doua componenta este alcatuita din fosti oficiali ai partidului Baas care doresc sa reia puterea. Avand acces la resurse financiare largi, acest grup pare sa sub-contracteze multe dintre operatiunile sale crimei organizate sau insurgentilor "de ocazie" motivati mai mult de bani decat de ideologie.
O a treia componenta este reprezentata de cei numiti uneori "nationalistii sunniti", insa acesta este un nume fals, deoarece membrii acestui grup sunt mai putin preocupati de natiunea irakiana si mai mult de dominatia sunnita in Irakul de dupa Saddam Hussein, ca si de raspunsul fata de ceea ce ei considera a fi abuzuri sau nedreptati. Acest grup pare sa se bazeze mai mult pe structurile tribale, pe relatiile de rudenie si pe alte tipuri de afiliatii locale.
In vreme ce insurgentele de succes din secolul al XX-lea au dezvoltat intr-un anumit grad o ierarhie si o aripa politica, insurgenta irakiana ramane o retea amorfa si dispersata. Diversele componente si subdiviziunile din cadrul lor nu par sa aiba o comanda centrala. Unii coopereaza intre ei, altii nu.
In sfarsit, insurgenta in ansamblu ramane nihilista, concentrata asupra distrugerii noului guvern irakian si a sistemului economic si politic pe cale sa apara, in loc sa se concentreze asupra articularii unei alternative coerente. Din multe puncte de vedere, insurgenta irakiana este analoga gastilor de cartier: fiecare componenta impartaseste similaritati de comportament si organizare, insa fiecare isi urmareste propria predominanta si intreprinde operatiuni autonome in cadrul "zonei" sale, in loc sa urmareasca un plan sau o strategie majora.
Chiar si o insurgenta amorfa, dezorganizata si nihilista poate supravietui si bloca stabilitatea, democratizarea si prosperitatea pentru mai multi ani. Intorcandu-ne la analogia de mai inainte: gastile de cartier nu pot prelua puterea politica, insa pot mentine cartierul in pericol si inapoiat.
Astfel ca exista trei cai pentru Irak; evolutia intr-o insurgenta mai serioasa, pastrarea violentei la nivelul actual sau rezolvarea insurgentei. Cel putin trei factori vor determina calea pe care o va lua aceasta natiune afectata.
Primul factor este vointa noului guvern. Miscarile de insurgenta au succes doar cand dispare vointa guvernului. In acest moment nu este clar cata hotarare vor avea liderii democratici ai Irakului.
Un al doilea factor este retinerea din partea comunitatii siite. Exista semnale ca predominanta acestui grup s-ar putea sfarsi. Daca se intampla asa ceva, insurgenta va fi inlocuita de un mult mai periculos razboi civil.
Al treilea factor este dorinta grupurilor exterioare - atat state, cat si grupuri non-statale - de a prelungi suferinta Irakului prin sprijinirea insurgentei, fie direct, fie prin inactiune. Pana cand state ca Arabia Saudita, Siria si altele nu vor intrerupe fluxul viguros de oameni si bani care sustin insurgenta, Irakul nu va deveni stabil, democratic si prosper.
Steven Metz este profesor si presedinte al Departamentului pentru Strategii regionale si Planificare la Institutul pentru Studii Strategice al Colegiului de Razboi al Armatei SUA.
Copyright: Project Syndicate, 2005.
www.project-syndicate.org

---

Despre autor: