Ori de cate ori o manifestare artistica de mare valoare si angajament isi face simtita prezenta in batrana urbe de pe Somes, un aer nou parca umple centrul orasului. Cum de data aceasta caldura a sosit la Cluj o data cu TIFF-ul, bucuria oamenilor s-a
Ori de cate ori o manifestare artistica de mare valoare si angajament isi face simtita prezenta in batrana urbe de pe Somes, un aer nou parca umple centrul orasului. Cum de data aceasta caldura a sosit la Cluj o data cu TIFF-ul, bucuria oamenilor s-a dublat. Putem, asadar, sa vedem mai mult decat de obicei pe strazi, pe terasele cafenelelor sau in restaurante o seama de tinere talente din toata tara, dar si din strainatate, incercand, pentru cateva zile sa se identifice cu orasul nostru, sa intre in legatura directa cu artistii locului, dupa cate stiu nu putini la numar. In modestia lor, ei pot trece neobservati, dar privitorul atent ii poate descoperi mai ales in "institutii de cultura", in jurul unei votci; la mesele la care stau peste zece indivizi, purtand belciuge in nas ori in alte parti ale corpului, obligatoriu cu parul nespalat, lung si prins in coada, bratari din piele impletita si atica multicolora la incheieturile mainilor, lanturi groase, de tinichea, la gat, sandale romane si, neaparat, haine cu doua-trei numere mai mari, plus turul pantalonilor atarnand pana aproape de glezne. Sau, daca stii sa le citesti in priviri, chiar si incarcate de aburii translucizi ai alcoolului, acestea pot sa-ti dea siguranta ca in spatele fiecarei astfel de figuri se ascunde un film genial, sau cel putin un scenariu in care premiatii cu Oscar sau cei de la Cannes ar da orice sa fie distribuiti.
Imi amintesc de vremurile dinainte de 1989, cand ca traitor in Sibiu si tanar participant la singura manifestare culturala de anvergura - Festivalul de Jazz - am vazut perindandu-se pe scenele orasului cu cea mai veche rezervatie arhitectonica de secol paisprezece din Europa, nume mari ale Jazz-ului mondial, dar si spectatori - intelectuali si artisti de marca ai Romaniei, cu totii opozanti ai regimului de trista amintire. Poate ca de aia, acea intalnire anuala avea, parca, aura unui complot... Azi, festivalul de la Sibiu este o copie jalnica si, vai, mult prea comerciala fata de editiile in care capete de afis erau Tarasov, Ganelin, Namyslowski, Cecasin, Rudolf Dasek sau String Connection, existand doar multumita celebrului si vesnic tanarului Titi Stoiculescu-Schmidt. Imi amintesc cu nostalgie si piloerectie de zilele cand caram sticle de bere in atelierul meu de ceramist (un demisol sordid pe strada Noua), unde s-a tinut clandestin "Clubul de Jazz" interzis de securitate si exilat de la Casa de cultura a studentilor, pana cand un binevoitor a rezolvat sa fim si mai prezenti la interogatoriile Securitatii sibiene. Aproape mort, Jazz-ul sibian a facut loc, iata teatrului. Multumita lui, al d-lor Constantin Chiriac si Cristian Radu, Sibiul este capitala Culturala a Europei. Mi-l amintesc, pe primul ministru al acestei onorante capitale, D-l Cristian Radu, care-si vernisa, acum multi ani, expozitia de grafica la Clubul CFR, unde la parter, in aceeasi zi si la aceeasi ora se judeca public, intr-o sala tixita cu muncitori scosi din productie, procesul unui medic si al unei asistente acuzati ca au provocat un avort. Daca ar fi sa vorbesc despre d-l Tudor Giurgiu, pe care il cunosc mult mai putin, mi-l amintesc de pe vremea cand avea o carte de vizita tiparita pe o hartie ieftina, de culoare albastra, cu numele lui alaturi de o vigneta infatisand un aparat de filmat pe un trepied. Eu visam pe atunci sa salvam satele sasesti parasite, aproape pustii iar el a filmat acele imagini din cale afara de triste. Proiectul nu a prezentat interes pentru nimeni in afara de Victor Ciorbea - pe atunci prim ministru -, care voia sa mute in satele parasite de sasi minerii disponibilizati, care, in viziunea d-sale, s-ar fi apucat indata sa faca... agricultura! Poate ca imaginile luate de Tudor Giurgiu la Gherdeal, un sat in care nu mai traiau atunci decat doua-trei familii vor folosi acestuia la un film; doar pe fetele acelor sasi urgisiti de minele din Donbas, apoi de comunismul lui Ceausescu, si, in sfarsit, de pustiul din propriul sat, se poate citi cu adevarat cuvantul tristete... Poate ca e nevoie de cate un astfel de "nebun" care sa fi trecut prin asprimea drumului vietii ca sa poata face posibila adunarea macar o data pe an, intr-un oras, oricare ar fi el, a multor oameni care (mai) cred ca arta - oricare ar fi ea - te poate face mai bun si mai "atent-sensibil" la lucrurile care se petrec cu tine si in jurul tau. Iar daca asta se intampla in orasul Cluj, poate singurul oras care "si-a alungat" oamenii de cultura, (si care se poate lauda, la capitolul "viata culturala" doar cu spectacole lumpen, mitocanesti-stradale, de genul asa-ziselor "sarbatori ale berii" sau ale altor bauturi, asezonate cu mititei, mirosuri si alte asemenea), acest lucru e posibil si pentru ca exista un Tudor Giurgiu. Teatrul, filarmonica si Opera maghiara palesc in fata acestor mizerii atat de gustate de o buna parte a clujenilor si nici un fel de autoritate locala nu pare deranjata de acest fapt. Dar si mai cert e ca nu stiu daca noi, cei mai batrani, si care neputand sa mai purtam cercei, inele in nas, si nu ni se mai pot vedea chilotii deasupra beteliei jeans-ilor, noi care nu ne lamentam ca "totul a fost deja scris, spus, jucat", ma rog, ca totul a fost deja facut, noi cei carora ne mai place Tenesee Williams, Eugene O'Neil, Grotowski, De Sica, Abuladze, Antonioni, Mahavishnu, E.L&P, Charlie Parker sau Frank Zappa, mai avem cu cine vorbi? Fiindca, intr-o sala plina cu spectatori ca cei descrisi mai sus, suntem, pe zi ce trece, tot mai putini...


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.