Contextul consideratiilor de mai jos este o scurta nota pe care am trimis-o cu catva timp in urma revistei "Romania literara". "Nu pot decat sa sper," ii marturiseam d-lui Nicolae Manolescu, "ca recentele articole publicate de Mircea Mihaies pe teme
Contextul consideratiilor de mai jos este o scurta nota pe care am trimis-o cu catva timp in urma revistei "Romania literara". "Nu pot decat sa sper," ii marturiseam d-lui Nicolae Manolescu, "ca recentele articole publicate de Mircea Mihaies pe teme de gen, feminitate si feminism in cultura, studii culturale si diaspora universitara romaneasca nord-americana nu va reprezinta in nici un fel... Sunt profund dezamagit de aceste texte incorecte si mistificatore. Violenta lor antiminoritara, xenofobia lor nici macar voalata, reaua-vointa abia camuflata m-au suprins nu mai putin". Implicit, speram ca revista va initia o discutie in jurul articolelor cu pricina.
Intre timp, speranta mea a scazut, in proportie inversa cu recidivele d-lui Mihaies. Mistificarile pe care i le reprosam reapar reciclate in "Romania literara" din 11 mai. Din nou, e regretabil ca "americanisti" ca d-l Mihaies aleg aceasta cale simplificatoare si finalmente neonesta, care urmareste sa inchida o atat de necesara discutie inainte ca ea sa inceapa. De curand, Mircea Martin vorbea despre pagubele pe care le aduc "urechistii" din critica romaneasca a subiectelor fierbinti, dar a caror urgenta respectivii o dezamorseaza cu jumatati de adevar, lecturi pe apucate, opinii "proprii" formate din auzite, dar conformate unor agende nemarturisite, vindicative, aservite frustrarilor de tot felul. Nu il voi introduce pe dl. Mihaies in aceasta categorie, in ciuda unor texte care recomanda convingator contrariul, dar imi permit sa le sugerez studentilor de la cursurile sale de literatura americana si cititorilor sai sa aiba o extrema prudenta. In numarul 18 al "Romaniei literare", autorul se straduie sa compromita o problematica inainte de o "califica," de a o descrie cu suficienta precizie, asa incit cititorul in necunostinta de cauza sa-si poata face o parere, iar cel care are deja una, fie si contrara, sa aiba macar satisfactia ca "dezbaterea intelectuala" in chestiune a fost corect reprezentata.
Pentru ca de o falsa reprezentare este vorba de fapt. De o manevra retorica si politica. Ea transpare din felul in care criticul denunta in loc sa dezbata "corectitudinea politica" ("pc"), alaturandu-se astfel unui cor autohton de "conservatori" ranchiunosi, nedusi la biserica si cu atat mai putin la biblioteca. Pe scurt, ii reprosez lui Mircea Mihaies o confuzie deliberata, amestecarea voita a borcanelor, potrivit careia "pc" ar tine strict de ideologia unei cabale internationale (sunet familiar, nu-i asa?), "perfect orientate pentru a-si impune agenda proprie" prin frecventarea de coniventa a unei tematici previzibil-prominoritare, care graviteaza in jurul unor categorii identitare (sex, gen, rasa etc.) si formulate intr-un limbaj exclusivist. "Pc" ar tine deopotriva de moda - de o moda convenabila pentru adepti, in majoriatea lor beneficiari cinici ("iezuiti") ai atmosferei neocolectiviste din universitatile americane, unde adeziunea pur formala la un cod si la o metodologie ar conferi instantaneu statut, privilegii etc.
Se stie, dl. Mihaies nu e singurul care sustine aceste aberatii. Spre deosebire de alte cazuri insa, confuzia pe care el o intretine nu poate fi pusa integral pe seama ignorantei, si de aceea ea mi se pare mai vinovata. Dar despre ce este vorba? Pe scurt, avem de-a face cu o tentativa de a reduce "pc", substanta acestei probleme, la o chestiune pur formala. Suntem in fata unei incercari de a limita o realitate istoric-culturala la aspecte "superficiale" de metoda, limbaj, terminologie, de a transforma fapte si "continuturi" in discurs idiosincratic asupra lor - un discurs de altfel viclean-"interesat" ("iezuit"). Exemplu: daca discuti feminitatea in proza lui Camil Petrescu - si cu atat mai mult daca analizezi masculinitatea din romanele sale - o faci pentru ca tii, chipurile, sa fii "corect politic", din ratiuni "iezuite" sau in cel mai bun caz din spirit mimetic, de "turma", nu pentru ca, asa cum personal cred, "autenticismul" si literatura "constiintei" in genere, la interbelicii nostri si aiurea, nu pot fi complet separate de gen si de alti vectori identitari. Fireste, se poate obiecta ca autenticismul poate fi la fel de bine, daca nu chiar mai bine inteles in absenta acestor vectori. Aceasta obiectie, as replica, nu poate rezista unui examen critic riguros (si, insist, informat). Dar admit ca acest dezacord de principiu este punctul sau unul din punctele unde adevarata dezbatere ar putea porni - daca "urechistii" ar dori-o. Altfel, e mai simplu, mai eficient, retoric vorbind - macar ca neonest -, sa reduci o tema inevitabila la metoda si la fandoseala de imprumut sau la esecurile tratarii acestei teme. La fel, in loc sa evaluezi "studiile culturale" in functie de felul in care acestea isi respecta propriile premize si isi "onoreaza" obiectul, adica raman adecvate lui, e mai comod sa le respingi printr-un soi de "delatiune" a subiectului critic, a criticului care le practica, musai "pc" si "iezuit," victima fericita a "cliseelor" si metodelor "lucrative", membru in cutare "grup". Imi pun din nou o intrebare care mi-a venit in minte citind textele pamfletare mai noi ale d-lui Andrei Plesu (si el, adversar neimpacat al "pc"): aceasta ranchiuna cu "sistem," aceasta paranoie conspirationista care tuna si fulgera impotriva grupurilor "bine organizate" si a "destrabalarii sexuale ca forma de duiosie" - prin ce anume difera ele de ce si cum se scrie in "Romania Mare"?
Cristian Moraru este profesor de literatura americana si teorie a literaturii la University of North Carolina, Greensboro.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.