Pentru ca am vorbit saptamana trecuta de Bucovina si de matricea stilistica a spiritualitatii romanesti, sa nu pierdem din vedere ca, zilele acestea, s-au implinit 50 de ani de la moartea lui George Enescu, iesit din acest spatiu cultural miraculos.
Pentru ca am vorbit saptamana trecuta de Bucovina si de matricea stilistica a spiritualitatii romanesti, sa nu pierdem din vedere ca, zilele acestea, s-au implinit 50 de ani de la moartea lui George Enescu, iesit din acest spatiu cultural miraculos. Se nascuse la Liveni - Varnav, langa Dorohoi, ca fiul unui "agricultor", proprietar a 100 de ha. Bunicii lui, de ambele parti, fusesera preoti, si el insusi, nepotul, declara in mai multe randuri ca este un spirit religios, chiar mistic, si ca respecta traditiile ortodoxe. Casatorit cu o printesa, Maruca Cantacuzino, despre care contemporanii spun ca era snoaba si autoritara, Enescu nu se leapada de obarsia sa si, cand cucereste notorietatea universala, nu ezita sa precizeze (cu oarecare ostentatie chiar) ca se trage dintr-o familie de "agricultori" si ca muzica populara, cu nota ei "plangatoare", a jucat un rol important in formarea gustului sau muzical...
M-a intrigat putin aceasta insistenta si, pentru a ma lamuri mai bine asupra modului in care marele compozitor si interpret gandeste si traieste arta lui, am citit (si, in unele cazuri, am recitit) interviurile pe care le-a publicat in doua tomuri, in 1988 si 1991, doamna Laura Manolache. Sunt interviurile (in numar de 142) acordate de George Enescu gazetelor romanesti din 1898 pana in 1946. O lectura, in buna parte, fascinanta. Ar trebui republicate, dimpreuna cu alte confesiuni, aparute in strainatate. Generatia tanara de azi ar putea, citindu-le, sa descopere un model de existenta si, fiind vorba de arta, un model de succes romanesc. Mai ales ca noi, romanii, ne-am logodit cu nenorocul si, in opinia generala, ne insotim mai mereu cu esecul. Nu cred, in sine mea, ca romanii au vocatia nefericirii si a rateului, dar, ce e sigur, este faptul ca poezia si muzica noastra au ceea ce Enescu numeste, s-a vazut, "nota plangatoare", adica dorul, definit tot de el in chipul urmator: "acel ceva care nu se poate stinge". Nu se poate stinge sau nu se poate atinge? in definitiv, este cam acelasi lucru...
Cum apare in aceste confesiuni muzicianul despre care Saint-Saens a spus odata ca "compune cum marul produce flori"? Apare ca o natura armonioasa si puternic motivata, un spirit care nu trece prin crize genialoide, un creator care are sentimentul ca nu este singur pe lume si nici nu vrea sa faca pustiu in jurul lui... Un muzician care vrea sa impace lumea, nu s-o dezbine... Se observa in confesiunile lui Enescu o grava, inalta, exigenta modestie fata de lucruri. Nu vrea sa le domine, nu le dispretuieste, nu le refuza, vrea doar sa le cunoasca si sa se inteleaga cu ele. Acest mod de a te situa fata de lucruri confirma ideea lui Nae Ionescu (un filosof pe care Enescu l-a cunoscut bine, in situatii nu totdeauna favorabile pentru el!) despre noi, crestinii rasariteni, care vrem sa intelegem, sa traim si sa patimim universul ce ne poarta, spre deosebire de occidentali care vor doar sa cunoasca (sa clasifice rational) lucrurile din afara.
Nu stiu daca este adevarata sau nu aceasta disociere (a cunoaste nu inseamna, oare, si a intelege, a apropia, a asuma obiectul cunoasterii?), dar ce este sigur este ca G. Enescu manifesta in tot ce spune o surprinzatoare umilinta fata de lucruri. A patruns in cercurile artistice cele mai inalte din Franta, a cantat peste tot in lume si a avut un urias succes, a format elevi care au devenit muzicieni ilustri, ca Yehudi Menuhin, in fine, contemporanii au vazut in el, inca din tinerete, un maestru respectat si dorit... Enescu a primit cu modestie aceste onoruri si n-am observat in discursul sau public nici o nota discordanta, un acces de orgoliu agresiv, asa cum se intampla uneori cu marii creatori... De unde-i venea aceasta forta morala si aceasta intelepciune care nu totdeauna este posibila si nici profitabila in arta? O explicatie ar putea fi: din natura lui armonioasa, din spiritul lui stabilizator, din credinta ca-si stapaneste bine mestesugul... Chiar daca, urcat pe scena, spune el undeva, are momente de neliniste si face mari eforturi pentru a-si stapani emotiile...
Cateva amanunte din biografia lui si din ceea ce Barthes numeste biografemele celui care produce un discurs. Lui Enescu ii place sa lucreze in timp ce ploua sau viscoleste sau in diminetile mohorate. Se inchide, atunci, in casa si, cu sentimentul unei singuratati bucuroase, compune. Se aseamana, la acest capitol, cu Alecsandri care marturiseste ca-i place sa scrie in iernile viforoase, intr-o camera bine incalzita si cu o cana de ceai in fata... Un sentiment comun de izolare creatoare si un spatiu de securitate modest... Enescu spune, apoi, ca descopera motivele muzicale plimbandu-se fara tinta... Gandeste arta muzicala ca o opera de educatie si de formare a gustului omenesc, nu-i plac romantele si nu elimina ideea de a populariza (el spune chiar: a vulgariza) marea muzica. Intrebat daca femeia joaca sau nu un rol in viata artei, Enescu da un raspuns surprinzator: "Femeia?, pentru mine n-are nici o legatura cu arta s...t. Femeia e prea frumoasa si o respect prea mult ca sa-i fac insulta s-o socotesc prilej sau mijlocitoare pentru conditia artei"...
Curioasa opinie. Ea contrazice o traditie puternica in arta europeana, contrazice chiar o mitologie care se sprijina pe ideea ca iubirea misca stelele si alte astre si ca, in centrul lumii solare a artei, se afla femeia, zeita inspiratiei... Ea se cheama o data Laura, alta data Beatrice... Enescu nu amesteca insa planurile, plaseaza femeia dincolo de marginile artei, fara a-i retrage insa admiratia sa... Idei, himere, viziuni.
Cum ne apare, azi, Enescu in ceea ce am putea numi tipologia marilor valori romanesti? Ce-l apropie si ce-l diferentiaza de alti creatori din secolul trecut? Vedem mai usor ce-l diferentiaza, decat ceea ce imparte cu ei. Nu-i, de pilda, un geniu astenic ca Bacovia, nu inspecteaza sordidul, zonele putrede ale realului ca Arghezi si nici nu dialogheaza pe fata cu Dumnezeu pentru a putea sa se indoiasca si, apoi, sa reinnoiasca credinta lui, nu-i un profet suparat pe modernitate, ca Iorga, un spirit care nu cunoaste notiunea de limita, un Jupiter care devora spatiile si timpurile istoriei, un geniu acumulator si dominant; se aseamana, pana la un punct, cu Sadoveanu, spirit blajin, lent, tot acumulator si posesiv, dar fara mari drame interioare. Enescu nu-i nici traditionalist, nici modernist si nu are nici un apetit ideologic; el este "omul artei lui", este un om, cum am zis, al echilibrului si un discipol al armoniei. Credinta lui este ca muzica este facuta sa impace pe om cu el insusi si cu lumea ce-l poarta... Muzica - spune Enescu - este "singura mea scuza de a incurca lumea"... A incurca lumea initiind omul in splendorile, armoniile, inefabilei ei. Splendida incurcatura...

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.