Regele, intre Paste si Memorie (I)

Este aproape un "dat" al romanului sa rada cu un ochi, iar cu celalalt sa planga. Pe 25 aprilie 2005, prin semnarea Tratatului de Aderare, Romania aducea aproape de sfarsit o "paranteza" de cateva decenii de umilinta si de suferinte de neinteles. Pentru Regele Mihai, europeanul care a stat zeci de ani, la usa tarii lui, asteptand ca Europa sa-si vina in fire, acest moment reprezinta mult. O suma de idealuri pentru care a stat darz, neinduplecat, o serie de valori morale, crestine sau democratice, pur si simplu, par astazi solid si ireversibil instalate in viitorul romanesc.
In aceleasi zile ale Saptamanii Mari insa, romanul plangea cu celalalt ochi, intr-o emotie ce iesise in strada, pentru cei trei tineri ziaristi rapiti in Irak. Iar in vestul si sud-vestul tarii, apa distrugea, din nou, gospodarii si rosturi ale oamenilor.
Cu astfel de simtaminte, diametral opuse, in suflet, Regele se pregatea sa petreaca un Paste ca oricare altul, dar atat de diferit de celelalte. In curand se vor implini saizeci de ani de cand soldatii romani, al caror comandant suprem era in 1945, au murit pentru eliberarea unor teritorii asezate dincolo de pamantul romanesc, spre Europa care trebuia eliberata. Tot tineri si ei, tot europeni si ei, luptand tot in numele unui ideal de libertate si democratie europeana.
De ce este emotionant ca Regele, ajuns la 83 de ani, merge, pas cu pas, pe urmele tinerilor lui soldati de atunci, pentru a pune flori la mormintele lor? Pentru ca tinerii care mor pentru tara lor sunt eroi? Pentru ca destinul Regelui este unul nefericit? Pentru ca Regele Mihai inseamna suferinta si bunatate? Pentru ca Romania are nevoie de motive de mandrie europeana? Pentru ca generatia computerelor are si ea nevoie de gesturi inefabile? Da, toate acestea, la un loc, or fi adevarate. Dar mai exista un motiv: acela ca Europa de azi, simbolizata splendid de constructia Uniunii Europene, garnisita cu institutii functionale si stabile, cu principii limpezi si puternice, are si ea nevoie, ca orice alta institutie a lumii de azi, de lideri. De individualitati care, prin aportul lor, ofera institutiilor pe care le reprezinta, de orice esenta ar fi ele, sansa unui pas inainte. Chiar daca nu au putere politica, chiar daca nu sunt in mijlocul masinariei deciziilor, chiar daca instrumentele lor de modelare sau de manevrare a momentului nu sunt cele uzuale ei au, totusi, rolul lor. Iar Regele Mihai este unul din acesti lideri fara cauza imediata.
Prin determinarea lui, prin rabdarea lui nemarginita in fata atator descreierari, nedreptati si atata marlanie romaneasca durabila, prin seninatatea lui simpla, prin bunatatea si frumusetea lui, prin adancimea credintei lui, acest om merita sa stea alaturi de Nelson Mandela, de Papa Ioan Paul al II-lea, de Vaclav Havel sau, inca, de "constructori", precum Zayed al Abu-Dhabi-ului, Juan Carlos al Spaniei sau Hussein al Iordaniei.
Uitandu-ma, in fiecare zi a acestor ultime luni incarcate de dinamism si contradictie, la Regele Mihai, ma conving, din ce in ce mai mult, ca prezentul si viitorul lumii europene si euro-atlantice, deci si ale Romaniei, stau sub semnul personalitatilor, al liderilor, al modelelor, mai mult decat sub semnul institutiilor, oricat de solide si de coerente vor fi, cu siguranta, ele.
Sambata 30 aprilie ne-am suit, cu totii, in masini, de la Palatul Elisabeta, cu destinatia Craiova. Sunt mandru. Pentru ca, fata de vizitele noastre NATO din 1997 si 2002, vizita aceasta de la Craiova si Savarsin, din Slovacia, Cehia si Rusia, este o impletire de initiative si idei ale Casei Regale cu sustinere si logistica din partea autoritatilor romane. Dupa trei ani in care am muncit zi de zi, efectuand sute de angajamente de-a lungul si de-a latul tarii, al continentului si al lumii, sustinand cauza romaneasca si interesele fundamentale, perene, ale Romaniei, acum ma aflu, in drum spre Paste si spre Memorie, alaturi de doisprezece oameni, reprezentand Casa Regala si Guvernul Romaniei, pentru o cauza comuna: Europa, mandria noastra, istoria noastra, Armata si Biserica noastra, sacrificiul si trecutul nostru, angajamentul si viitorul nostru. Iar faptul ca vorbim cu totii intr-un singur glas este nepretuit.
La Craiova, orasul in care aproape ca nu exista colt in care sa nu fie vreo cladire istorica ridicata in vremea regelui Carol I, singurul oras din tara care are zugravit, in fresca, semnul Hohenzollernilor pe peretele Universitatii, am petrecut noaptea de taina a invierii. O multime de oameni statea tacuta in intunericul noptii, in parcul din jurul catedralei mitropolitane, in fata careia gazdele alcatuisera un altar in aer liber. O atmosfera de Garcia Marques, cu ceva din Mircea Eliade. Mii de lumanari la miez de noapte, glasul mitropolitului Teofan, oameni discreti, cu priviri curioase si invaluite de bucuria cuminte a momentului.
Inainte de slujba, ca si in dimineata de dupa, ne-am intalnit cu autoritatile orasului si ale judetului, cu oameni de afaceri si cu ziaristi. Inainte de plecare, Regele a vizitat Batalionul 26 "Neagoe Basarab", cel care a dat in ultimii ani o multime de ostasi romani pentru misiunile din Afganistan, Irak, ca si din Albania, Kosovo, Bosnia si altele. Ei au ascultat cu ochii in lacrimi mesajul tremurat al Regelui, pentru militarii aflati in teatrele de operatii. Regele i-a ascultat cu luare aminte si cu lacrimi in ochi pe ei, cei care fac astazi ceea ce faceau soldatii Regelui ieri: tineau Romania pe harta.
Un scurt popas la manastirea Targu-Carbunesti, singura manastire din Romania facuta din ramasitele unei Cooperative Agricole de Productie.
In a doua zi de Paste, la Savarsin, au venit pe peluza din fata castelului zeci si zeci de oameni, de toate varstele, de la Arad si Lugoj, de la Timisoara si Savarsin. Tinerii au cantat si recitat muzica si versuri religioase, cineva a venit cu un bust al Regelui de cand era tanar, ziaristii au consemnat vizita ce va incepe maine pe urmele soldatilor romani din 1945, Regele a urat "Hristos a inviat", apoi toata lumea a ciocnit oua rosii. Dupa amiaza am mers la o familie din sat, impreuna cu primarul, unde am baut cafea, am mancat cozonac si oua si am vorbit despre razboi cu bunicul gazdelor noastre, ranit pe frontul cehoslovac, la Brno, in 1945.
Bratislava, Banska Bystrica si Zvolen
Am ajuns, dupa 600 de kilometri, condusi de Rege, uneori prea repede, la Bratislava. La ora 16, la Palatul Prezidential, Excelenta Sa domnul Ivan Gasparovic si doamna Gasparovica primeau pe Majestatile Lor. Ca in orice democratie care se respecta, in capitala Slovaciei, in salile aurite cu candelabre de cristal ale Palatului prezidential, ritualul era un contrast de tehnologie si sublim: printre soldatii in uniforme colorate de ceremonie se miscau brownian tineri cu camere de luat vederi, microfoane, cabluri si intrebari incisive. Presedintele Slovaciei a adus un vibrant omagiu Regelui si i-a multumit pentru ce a facut pentru Slovacia si pentru Europa.
Seara, la Ambasada Romaniei, pe langa o multime de personalitati din societatea civila si Corpul Diplomatic, ziaristi, intre 20 si 30 de ani au venit, unul dupa altul, sa afle despre continentul lor, despre parintii si bunicii lor, de la singurul sef de Stat european beligerant in viata. O domnisoara de la Associated Press a intrebat cum este sa stii ca esti singurul sef de Stat al acelor vremuri, care mai este in viata. Regele a raspuns ca nu se gandeste la asa ceva. Apoi, ea a intrebat: "Aveti un anume mesaj pe care ati vrea ca tinerii sa-l primeasca de la Majestatea Voastra"? Regele a raspuns: "Nu am nimic sa le spun in mod special. Mai bine ei sa ma intrebe si eu sa le raspund."
La Banska Bistrica, in acordurile imnurilor de Stat roman si slovac, doua natiuni europene si-au pus inimile si memoria impreuna, pentru a omagia ceea ce este european in ele: nu criterii, nu date limita, nu teme facute sau nefacute acasa, nu cifre, nu declaratii, ci valori comune: curaj, sacrificiu, democratie, vise, drepturile omului, mandrie de a fi european si crestin, respectul pamantului bunicilor si strabunicilor, atasamentul fata de tara si libertate, mai ales, libertate. Mai apoi, la Zvolen, Regele a pus o coroana de flori la Cimitirul Central al Armatei Romane, loc ce cuprinde mormintele a 13.000 de ostasi romani.
Astazi, 4 mai 2005, cand o Romanie intreaga sta cu sufletul la gura de emotie si spaima pentru viata celor trei tineri ziaristi capturati in Irak, abia astazi putem sa ne imaginam ce a fost in sufletul Regelui si al generatiei lui atunci cand treisprezece mii de tineri mureau, pe campuri straine, pentru a pastra Europa intreaga si libera.

---

Despre autor: