De la Liga Pro Europa, la Europa

M-am trezit din contemplarea entuziasmului general, la semnarea Tratatului de aderare, de un comunicat al Ligii Pro Europa. In termenii specifici - mai curand terni - ai unui mesaj aniversar, Liga isi exprima satisfactia fata de eveniment, amintea ca este prima organizatie din Romania care si-a inscris pe frontispiciu idealul reunificarii europene dupa caderea comunismului si sprijinirea cursului pro-european al Romaniei, omagia intreaga societate civila democratica romaneasca, personalitatile publice, politicienii, diplomatii, universitarii, presa, cetatenii de rand care au lucrat la implinirea acestui ideal. Nu uita sa-si exprime gratitudinea fata de sprijinul acordat procesului de aderare a Romaniei la UE si reformelor societatii romanesti de Parlamentul European, Comisia Europeana, Delegatia UE de la Bucuresti, guvernele si societatea civila din statele membre UE. In sfarsit, isi reafirma sprijinul pentru accelerarea acelor masuri de care depinde accederea noastra la calitatea de stat membru UE, la 1 ianuarie 2007: respectarea drepturilor omului si ale minoritatilor, independenta Justitiei, eradicarea coruptiei sistemice, protectia mediului, regionalizarea, reforma sistemului politic si electoral. Comunicatul Ligii era semnat de copresedinta Smaranda Enache, ambasadoarea Romaniei care la Helsinki, in decembrie 1999, a pregatit inainte de summit-ul de atunci nominalizarea tarii pentru inceperea negocierilor de aderare.
Am scris "m-am trezit", caci consensul pentru aderare ma facuse si pe mine sa uit cat de multi au fost cei care s-au impotrivit, cat au putut, acestui curs al istoriei. Semnarea Tratatului, astazi, pare pentru toti un succes. Dar, din alt punct de vedere, ea constituie proba esecului de a nu fi obtinut aderarea la timp. Romania a ratat primul val, cu consecinte negative, iar unele nebanuite astazi. Nimic din proiectele de largire pe care si le asumase UE nu plasase Romania in urma celor zece tari devenite membre depline ale Uniunii in 2005. Numai fortele politice si civice nedemocratice romanesti, iar unele pot fi numite precis, s-au impotrivit si au intarziat acest obiectiv de interes istoric. Prima amanare, cu trei ani, a aderarii la Consiliul Europei s-a datorat clicii din jurul lui Ion Iliescu. Ea a reusit performanta sa transforme entuziasmul universal pentru revolutia romana intr-o suspiciune generala. Pe parcursul a nici sase luni, Romania a devenit exemplul negativ al guvernelor care subliniau ca europenitatea este incompatibila cu trezirea vechilor demoni ai nationalismului si bolsevismului.
In anul 1993, Uniunea Europeana a lansat primul sau proiect de largire sub egida premierului francez Edouard Balladur. UE a gandit atunci largirea ca solutie pentru asigurarea stabilitatii Europei, amenintata de nebunia care tocmai insangera Iugoslavia. Proiectul numit, avand in vedere contextul, "Pactul de stabilitate in Europa", era centrat pe statutul minoritatilor si pe situatia frontierelor. In Uniune puteau intra doar statele care si-au rezolvat cele doua provocari vazute ca marile surse de fractura pe continent. Or, Romania a ratat acest prim test cand, in 1995, ministrul de Externe Teodor Melescanu, voce a patrulaterului rosu care conducea Romania, a anuntat esecul negocierilor cu Ungaria. La data de 21 martie 1995, Slovacia si Ungaria semnau, la Paris, Tratatul lor de baza, implicand ca Romania este incapabila sa-si asume comportamentul unei tari europene. A urmat atunci o furie nationala, regizata cu asistenta indiscutabila a serviciilor secrete, care invoca drept cauza a esecului Recomandarea 1201, document solicitat de Ungaria. In toamna anului 1996, Tratatul cu Ungaria a fost semnat, diabolizata Recomandare 1201 nu a dus la dezmembrarea tarii, UDMR a intrat in 1997 la guvernare, relatia dintre cele doua tari a devenit "strategica". Evolutia a demonstrat cat de fals era sa vezi in cerintele UE pericole pentru soarta Romaniei.
In anii urmatori au fost facuti cand doi pasi inainte, cand unul inapoi, pe drumul integrarii. Procesul s-a bucurat de putina intelegere din partea societatii romanesti. Vocea pro-europenismului a ramas intotdeauna marginala. Ziaristii au aratat mereu prea putin interes pentru aderare, totusi, istoric, cel mai important eveniment pentru societatea romaneasca a secolului XXI. Un curent major in viata intelectuala a tratat constant pro-europenismul drept un nou limbaj de lemn. Clasa politica - si nu ma refer doar la nostalgicii ceausisti - nu a aratat decat prin exceptie ca ar fi inteles litera si spiritul valorilor europene.
Adevaratii europeni au ramas tot intelectualii din Targu Mures care au dat nastere Ligii Pro Europa si au infruntat ani la rand opinia publica tinand in mana stindardul cu 15 stele. La 30 decembrie 1989, cei 21 de targu-mureseni romani si maghiari stransi la adunarea de constituire a Ligii Pro Europa au raspuns unei intuitii care nu si-a gasit un echivalent, atunci, in vreuna asemanatoare. Este frapant astazi sa descoperi ca la sfarsitul lunii decembrie 1989, acesti oameni au vazut in bunele relatii interetnice o conditie pentru integrarea europeana. Ramane o formidabila proba de modernitate ca in declaratia de intentii a Ligii din ianuarie 1990 sa apara formulari de genul: "Liga Pro Europa considera specificul national si regional drept o ratiune si nu un obstacol al integrarii europene". Ori: "Liga Pro Europa respinge (...) fetisizarea oricarei culturi nationale, precum si orice forma de discriminare, indiferent de amabalajul ei ideologic".
Astazi, temele si ideile declaratiei de intentii ale Ligii Pro Europa au devenit "limbajul politic corect" al tuturor. Cine si-l asuma acum 15 ani? Iata insa, in timp ce Ion Iliescu, batranul bolsevic care a sabotat ca nimeni altul drumul nostru european poza la Luxemburg printre vedetele momentului, acasa Liga suporta hartuirea primarului targ-muresean. Nu doar democratia este originala la noi, ci si calea romaneasca a integrarii.

---

Despre autor: