17 Martie 2005

Lectura de 8 minute

Pe Ion Grigorescu, unul dintre cei mai importanti artisti plastici ai ultimelor decenii (prezent in muzee, colectii particulare si sali de expozitii) este greu sa-l provoci la dialog. Cu aerul lui de adolescent boem, maturizat inainte de vreme, martu
Pe Ion Grigorescu, unul dintre cei mai importanti artisti plastici ai ultimelor decenii (prezent in muzee, colectii particulare si sali de expozitii) este greu sa-l provoci la dialog. Cu aerul lui de adolescent boem, maturizat inainte de vreme, marturisindu-se monosilabic atunci cand vine vorba de propria truda artistica, "ratacind" intr-o tacere smerita printre obiecte, imagini, si umbre, peste care timpul s-a asezat si se aseaza ca o vestire a minunilor, Ionica (asa ii spun cei apropiati), este un artist al faptei armonioase, al naturii in expansiunea ei transparenta, dureroasa.
Ion Grigorescu, mi-a fost destul de greu sa te fac sa accepti dialogul, asa ca, te rog sa-l incepi tu, contrar unei legi publicistice stabile.
Prima mea idee este ca nu mai caut dialog. Sunt intr-o perioada in care m-am saturat de expozitii, de asa-zisul public interesat. Probabil ca mi s-au repetat prea mult cuvinte ca: "experiente", "cautari", "dialog", asa incat acum mai degraba vreau sa scap de ele si de oamenii care se folosesc de numele meu si spun: "Ion Grigorescu a expus", "a facut", "e formidabil", cu tot felul de laude. In realitate, numele e stiut numai de cei care vor sa-si faca un nume.
Fii, te rog mai explicit!.
De exemplu, un grup de tineri a facut o expozitie cu tema: "Cum ajungi un om cunoscut?" si m-a intrebat pe mine (era o expozitie ancheta), iar eu am spus: "Nici nu ajungi cunoscut si nici nu ti se schimba statutul, cu nimica."
E o falsa iluzie?
Da, de prezentator TV care apare zilnic, saptamanal, o aparitie care va disparea cat de curand fara o biografie reala.
Sunt tineri artisti care vor suferi citind lucrurile astea.
Exista astazi artisti vizuali care, prin folosirea filmului video si a computerului, a Internetului, fac ceva ce se apropie de canalele TV. Ei incearca sa creeze, macar pe durata unei expozitii, un dialog perpetuu, care uneori devine ceva jalnic , amintind de ghizii turistici din Italia, de improvizatie.
Sunt grabiti si superficiali.
Si vorbesc incontinuu. Cu alte cuvinte, dupa mine, artele vizuale au o incetineala care nu trebuie accelerata. Artistul trebuie sa se multumeasca cu tacerea, cu pauzele lungi si cu absenta din constiinta publicului. E cam acelasi raport intre un autor de carti si un scriitor de rubrici.
Sigur, cartea trebuie sa fie un eveniment!
Si sa aiba o greutate, pe care rubrica nu o poate avea.
Si totusi, Arghezi, Calinescu, (doar doua ilustre nume), au simtit nevoia de-a face foileton, ziaristica.
La ei se discuta si de politica pe care au facut-o si de eclipsa lor - unii inchisoare, dare afara de la catedre...
Esti adeptul "Turnului de fildes"?
Un artist care vrea sa fie toata ziua artist devine superficial. Cineva pe care-l lezasem mi-a spus odata: "O sa te fac praf!" Degeaba, i-am raspuns, e zadarnic - oricum sunt praf.
In intrebarea "Cum ai ajuns sa fii cunoscut?" nu este inclusa si aceea: "Vrei sa vorbesti, vrei sa spui ceva oamenilor?" De fapt, esti intrebat cine te-a expus, cine te-a facut cunoscut. Exista si o expresie in acest sens: "Mergi pe mana lui cutare!" E adevarat, acuma a aparut curatorul - omul angajat (temporar) sa faca expozitii. Pe langa expozitii iti poti trece in biografii si curatorii. Daca nu ai curatori, nici nu merita sa mai amintesti expozitiile.
Este o moda?
Mai mult decat atat, un procedeu de curatare a genialitatilor. Un curator nu-si poate permite sa umple cataloage cu superlative de tipul: genial, unic, fantastic....
De ce?
Pentru ca trebuie sa aiba masura. Altfel nu va mai fi angajat.El este preocupat sa se lanseze pe sine.
Noi nu avem asa ceva.
Nu exista mijloace.
Care va fi destinul Bucurestiului in care traiesc aproape trei mii de artisti?
Destinul orasului va fi inexpugnabilul Ceausescu si palatul in zorzoanele caruia traiesc parlamentarii.
Ai in lucru icoane pentru o biserica din Slobozia. Isi va pune oare credinciosul intrebarea cine le-a pictat?
Sunt oameni care vin la biserica pentru frumusetea ei, altii care nu se intreaba cine sunt autorii acestei frumuseti.
Exista la noi, ca si pe alte meleaguri, biserica turistica.
Modelul nostru traditional nu este biserica turistica. Bucovina se va transforma in contrariu-clisee, limba-de-lemn, vor intoarce spatele. Una e reclama de apa minerala, si alta sa citeasca "Chivotele" lui Sorin Dumitrescu. Am intalnit preoti care au inteles constructia bisericii si pictarea ei ca pe un lucru la care trebuie meditat, compus, nu preluat cu indiferenta din retetele generale, cu valabilitate generala. Acest lucru arata unor oameni interesati de construirea unei biserici, ca acolo e o gandire particulara. Specialistii in iconografie, pe care ii intalnim in albume despre epoca lui Matei Basarab, spre exemplu, scriu acelasi lucru, in cateva propozitii seci, stiintifice, dar din pacate multi preoti si consilierii lor, nu le citesc.
Le este teama, probabil, sa mai invete inca ceva.
Lucrurile bune nu sunt citite de toata lumea.
M-au impresionat icoanele la care lucrezi. Au o lumina si o transparenta, cu totul aparte. Vorbeste, te rog, despre destinul lor.
Muzeul National al Agriculturii din Slobozia a adus o biserica de lemn, a montat-o in fata lui si, in scurt timp a ajuns una din parohiile importante ale orasului, continuand sa apartina si muzeului. Biserica a primit pe bolta o pictura "moderna" a lui Ion Nicodim, care a avut astfel posibilitatea de a-si exprima extrem de sincer felul lui de a crede - un foarte mare respect pentru institutia bisericii.
Nu a intrat in polemica cu biserica traditionala?
Nu numai ca nu a intrat in polemica, dar a realizat o fuziune ideala intre omul Ion Nicodim si artistul Ion Nicodim, intre biserica traditionala si, (gandeste-te!), cea actuala. Din ea reies dragostea si o relatie buna intre cel care a comandat lucrarea si artist. Muzeul a continuat sa comande tampla si icoanele praznicare...
Pe care le pictezi tu.
Ce ai vazut ar fi o opera fragmentata, care se desparte in bucatele si, care in plus trebuie sa fie in acord cu icoanele deja existente, care sunt icoane de secol al XIX-lea, comandate la oras, intr-un fel de admiratie a noutatilor orasului.Ele mai au inca naivitatea lumii de la tara sau de la periferia orsului, ceea ce m-a facut sa retrogradez, sa ma intorc la impresii din copilaria mea, de cand eram nestiutor si neintrodus in istoria artei si a culturii atat de particulare a Bucurestilor. Pe atunci deschideam albume cu Rembrandt spre exemplu, fara sa fac legaturi intre epoci, si, intuind icoana, din tablouri. Ma fascinau de exemplu pana la vie emotie si tablourile religioase ale lui Delacroix.
Ar fi bine ca, dupa implinirea lucrului sa se faca o carte cu imagini din aceasta biserica. Mi-ai spus ca se cheama Bunavestire. Este probabil unica biserica pictata de doi artisti atat de importanti ai momentului.
Cand stau sa ma uit intr-un viitor nedeslusit si, mai ales in viitorul credintei mele crestine, imi pot inchipui o crestere de interes doar sub semnul antichristului. De aici, un sens denaturat, mult mai expresiv, mai virtual (in sensul artei actuale, generata de tehnica computerului), si plin de promisiuni, ceea ce i-ar fi specific. As prefera o stagnare, o ramanere in lipsa de publicitate pentru arta religioasa. Exista momentul contrareformei, o arta polemica, cum nu trebuie sa fie icoana la care ma gandesc. Nu-i doresc mai multi artisti, preturi mai mari, succese mai mari.
Ai fost elevul lui Aurel Vlad, apartii grupului "Prolog", unul din cele mai coerente din plastica actuala, din 1983 ai inceput sa lucrezi pe santiere de restaurare. Exista in biografia ta artistica si un moment cand n-ai avut dreptul de-a expune.
Da, si-mi dadeam seama ca inca nu aduc nimic nou si, deci, nu trebuie sa provoc destinul de artist. Dupa 1990, am revenit in expozitii, incercand sa-mi arat ("mea culpa") fata mea de artist al socialismului, cu "sertarele" lui, adica facute si nearatate atunci. Pe santier fac o arta care nu e a mea, ci a oamenilor, a lor, daca se poate intelege asa ceva.
Comunistii spuneau "arta pentru popor".
Din punctul asta de vedere se poate confunda, numai ca, acolo era o arta pentru partid, pentru ideologia lui. Aici nu. Aici e vorba de un efort cu adevarat anonim. Pe undeva, pictand in natura, cu sau fara colegii mei din "Prolog", se face tot ceva fara personalitate. Pixeli care provin din natura covarsesc pixeli din interiorul nostru. In informatica, exista termenul de "integrare", cand lipsind unele informatii, computerul le adauga de la el. Asa e artistul si in atelier.
O data finita, unei icoane i se adauga ritualul sfintirii. Ce semnifica aceasta sfintire?
Sfintirea este, desigur, un lucru incert, unele obiecte putand fi idolatrizate; dar nu numai obiecte: soarele, focul, apa, chiar si aerul, fumul, vasele care le pot contine, natura, poienile, malul raurilor, scorburile, stancile, arborii. Depinde de credinta noastra ca cineva sau ceva le-a binecuvantat si a avut menirea si cuvintele pentru a le sfinti.
Cum se poate vorbi acum, in acest secol despre arta? In ce termeni pentru a-i putea defini scopul si utilitatea?
Arta si-a creat o utilitate in sine, autonoma, intre distractie, speculatie fara scop, si ambitii nemasurate, orgolii ucigase sub care se ascunde intentia de a prelua functiile bisericii, instalatia, ritualul, performanta, de fapt impresia exterioara, poate chiar falsa. Arta se considera deasuprea religiei, dar isi doreste misiunea ei.
Punem capat dialogului, cu regretul de-a nu fi avut mai mult spatiu. Cine stie, poate il vom relua curand exact din punctul de unde am ramas.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.