Un mare partid istoric, cel mai important din istoria moderna a Romaniei dupa Partidul Liberal, dispare azi, definitiv, de pe scena noastra politica. E vorba despre Partidul National Taranesc, ale carui doua momente de apogeu in aproape optzeci de ani de existenta au fost suficiente ca sa contureze un profil tragic si paradoxal si ca sa creeze un mit, cel al singurului politician roman de anvergura considerat unanim incoruptibil, Iuliu Maniu. Astazi, sigla PNTCD a ajuns, dupa cativa ani de jalnic marasm, doar o remorca pe care o noua formatiune politica o va mai cara dupa ea timp de sase luni, ca sa se dizolve apoi in neant. S-a hotarat, prin urmare, fuzionarea PNTCD cu URR si constituirea, sub presiune externa, a PPCD (Partidul Popular Crestin Democrat), afiliat unui larg partid european, PPE. Asa ca, drag cititor, tine minte de-acum, daca poti, mega-sigla, mai mare decat insusi partidul pe care-l reprezinta, PPCD (PNTCD)... Se pare ca, pana la capat, ridicolul a subminat sublimul in destinele acestui memorabil partid. Consider aceasta metamorfoza o actiune trista si disperata. Daca fuziunea PNL cu CD ar fi dus, cum se zvonea, la un partid ""popular"" similar, ar fi fost o prostie politica iremediabila si o catastrofa nationala. Asa, insa, doua obscure ecouri ale Conventiei Democratice dau astazi un partid care se anunta mai obscur inca decat fiecare dintre ele. Nu e nici un castig si nici o pierdere pentru natiune, cel mult pentru partidele respective. Totul imi aminteste de catastrofa conservatoare din 1919, cand un alt mare partid muribund, Partidul Conservator, a-ncercat sa se salveze prin fantasmagorica inventie a lui Marghiloman, Partidul Conservator-Progresist, nascut mort in acelasi an. Ar fi fost mult mai bine pentru PNT sa se autodizolve sau sa dispara pe nesimtite: macar ultimii sai membri si-ar fi pastrat demnitatea pana la capat. Stangismul insa, vocatia istorica a partidului, camuflata dupa revolutie prin combativitatea sa anticomunista, pare sa-i fi dat in final lovitura de gratie.
Ciudata si contradictorie evolutie a avut PNT de la formarea sa si pana azi. Aparut in 1926 prin fuziunea Partidului Taranesc al lui Ion Mihalache cu Partidul National Roman din Ardeal, noul partid s-a ridicat pe fondul nemultumirilor legate de hegemonia politica si economica a PNL, care conducea tara de decenii prin dinastia Bratienilor. Cu prilejul acestei fuziuni, taranistii au renuntat la punctele mai radicale ale platformei lor, care-i apropiau de narodnicismul rusesc. Au capatat in schimb o orientare mai pronuntat nationalista. Ne imaginam, de obicei, perioada interbelica drept o ""epoca de aur"" a democratiei romanesti. In realitate, a fost o perioada de confuzie, excese, antisemitism violent si dezordine sociala ce au dus curand la o inlantuire de dictaturi. Pe acest fond, venirea la putere in 1928 a taranistilor a starnit un val de entuziasm popular fara precedent, comparabil doar cu cel produs de victoria Conventiei Democratice, cu 68 de ani mai tarziu. S-au pus atunci mari sperante in Iuliu Maniu si-n echipa sa, care facusera o opozitie stralucita liberalilor, intemeiata pe integritate morala si pe un program de economii. Venirea la guvernare a aratat insa, din pacate, cat de putin se potriveste puritanismul moral cu intortochiatele cutume balcanice din Romania, putred de corupta atunci, ca si acum. In scurt timp, precum Constantinescu mai tarziu, Maniu a trebuit sa se declare invins de ""vechile structuri"", dar si de evolutia nebuneasca si imprevizibila a situatiei internationale. Guvernarea taranista din anii a€™30 a dezamagit la fel de mult, pe cat de mari fusesera sperantele initiale. A fost marcata de mari crize sociale, de ""mineriade"" (greva din Lupeni, cu cei 68 de mineri impuscati pe loc de Politie) si de ineficienta administrativa. Intoarcerea, in 1930, a lui Carol al II-lea (cu care Maniu a fost intr-un permanent conflict) si mai ales dezastruoasa afacere Skoda din 1933 (care-a aruncat suspiciunea de coruptie asupra partidului) au dus, o data cu pierderea increderii in PNT, si la mult mai periculoasa pierdere a suportului popular pentru democratie in general. Anul 1933 incheie scurta perioada de guvernare a PNT si deschide calea, pe fondul ascensiunii fascismului international, a dictaturii regelui si a camarilei, urmata de cea a legionarilor si a lui Antonescu, in cele din urma a maresalului singur. O data cu intrarea Armatei rosii in tara, se stie ce a urmat: falsificarea alegerilor, inscenarea unor actiuni ""tradatoare"", apoi martirajul celor mai multi membri ai PNT in inchisorile comuniste. Se parea ca istoria zdrobise pentru totdeauna acest partid idealist, donquijotesc in contextul nostru dambovitean.
Mesajul sau de intransigenta morala a supravietuit insa si, cu prima ocazie, chiar si dupa patruzeci de ani de dictatura comunista, a triumfat a doua oara, cand nimeni nu se mai astepta. PNT, avand in frunte un al doilea Maniu in persoana lui Corneliu Coposu, a fost primul partid care s-a reorganizat dupa Revolutie si cel care a castigat, ca lider al Conventiei Democratice, alegerile din 1996, reinnodand cu trecutul democratic al tarii. Si aceasta guvernare a dezamagit insa total, scotand la iveala o serie de guverne improvizate, fara idei si fara pragmatism. O copie la indigo a guvernarii din anii a€™30. In loc sa consolideze partidul, guvernarea sa de pana in anul 2000 l-a discreditat, diminuandu-l pana la dimensiunile unui partid de buzunar.
Din aventura taranista de aproape un secol raman un mit ce nu poate pieri, al lui Iuliu Maniu, si tragedia revoltatoare a martirajului membrilor partidului care-au imbracat zeghea sub comunisti. La pasiv, o exasperanta stare de opozitie permanenta si o proverbiala ineficienta administrativa. Dincolo de toate acestea, un partid cu o certa vocatie a democratiei, a carui disparitie ne lasa melancolici.