Va trece cu siguranta abia remarcata in spatiul public romanesc sarbatorirea a 120 de ani de autocefalie si a 80 de ani de patriarhie, adica datele de nastere succesive ale Bisericii Ortodoxe Romane. Cum reiese din titlu, nu ma pregatesc sa omagiez evenimentul, ci sa constat doar anacronismul lui istoric, politic si religios. Nu vreau sa ma erijez in judecator sau critic, ci doar sa reamintesc celor interesati, dar mai ales celor "desavarsiti", cum numea Biserica inceputurilor corpul episcopal si clerical, implacabilul mars al istoriei, ce invadeaza o data cu societatea si pe credinciosii madulare ale Bisericii, de indata ce ies cu pace din sfintele locasuri. Urechea plecata la acest tropot al istoriei a permis odinioara Bisericii sa "trimeata" (apostellô in greceste) vestea cea buna pana la marginile pamantului si sa "poarte de grija" (episkopeô in greceste) turmei in risipirea ei.
Patriarhia de Constantinopol, purtand din secolul al V-lea titlul de ecumenica, numita si Marea Biserica, bucurandu-se de aceleasi semne de respect ca si vechea Roma, prin randuielile sinoadelor universale (Constantinopol, 381, si Calcedon, 451), apoi confirmata in intinderea ei balcanica la sinodul constantinopolitan din 869/70, a organizat, in secolul al XIV-lea, intreg spatiul carpato-danubiano-pontic in cadrul structurilor ei ecleziastice prin intemeierea celor doua mitropolii romanesti ale Ungrovlahiei si Moldovlahiei. Acestea s-au dovedit de-a lungul timpului dintre cele mai credincioase, generoase si active eparhii ale Marii Biserici pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cand, o data cu Unirea Principatelor, s-au reorganizat intr-o eparhie cu mitropolit primat la Bucuresti. Aceasta Biserica romaneasca a fost ultima dintre eparhiile nationale din cadrul Patriarhiei ecumenice sa-si ceara autocefalia ca parte a constructiei statului national (1885), dupa proclamarea independentei si a regatului, si sa pretinda rangul patriarhal (1925), in momentul in care Romania de dupa primul razboi mondial a parut Mare in ochii ei proprii, dar si prea mare in ochii vecinilor ei. Este inevitabil de constatat ca devenirea ecleziastica a celor doua mitropolii a urmat cresterii in putere a statului national roman, dar s-a asemanat in acest proces cu fenomenele echivalente si mai violente din Bulgaria sau Grecia in aceeasi perioada. Ca o ironie a soartei, Patriarhia ecumenica a Constantinopolului, care a stiut sa supravietuiasca disparitiei Imperiului Bizantin, a fost mult mai tragic amenintata de caderea Imperiului Otoman si s-a vazut redusa la un rol decorativ ca urmare a afirmarii Bisericilor nationale.
Filetismul, adica eroarea de a contura institutia ecleziala exclusiv pe masura stramta a unei natiuni, a fost condamnat de un sinod constantinopolitan in 1870, care pacatuia prin aceeasi tendinta, in cazul lui de a supralicita rolul clerului elenofon. In esenta, sinodul pusese degetul pe boala secolului, fara a sti sa se lecuiasca el insusi de aceasta. Statul national turc prin deportarile masive de populatie greceasca in urma razboiului greco-turc (1922), si prin prigoana ulterioara a ilustrat in mod desavarsit cat valoreaza politic o Biserica nationala intr-un context nefavorabil. Secolul XX a completat cu exemple sangeroase destinul Bisericilor nationale nedorite de natiunile lor. Abia nascute din euforia nationala a secolului al XIX-lea, pe care au hranit-o la origini cu stiinta de carte si implicare politica, Bisericile nationale au fost ingurgitate de catre statele nationale din rasaritul Europei si mistuite de catre succesoarele sovietice ale acestora.
Caricatura era involuntara
Romania lui Ferdinand si a lui Carol II, un Bizant miniaturizat si Jugendstil-izat, prin inspiratiile de geniu ale reginei Maria si ale profesorului Nicolae Iorga, cu un patriarh regent, ba chiar prim-ministru, nu si-a dat seama de caricatura, fiindca era involuntara si bazata pe un tiranic avant al adolescentei unei natiuni (ma refer aici la nationalismul romanesc interbelic in diversele lui forme).
Ideea unei patriarhii romanesti s-a construit canonic pe cele cateva exemple medievale ale unor prelati balcanici, purtand temporar si din considerente strict politice titlul de patriarh, apoi pe modelul atat de ambiguu al unei patriarhii la Moscova, cu titlu de "a treia Roma", cu pretentia agresiva de a inlocui in ierarhia celor cinci patriarhii traditionale (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalimul) schismatica "Roma veche", dar asezata la coada, adica pe locul al cincilea, si tutelata de vechile patriarhii (spre exemplu in sinodul de la Moscova din 1666). Destinul particular al patriarhiei Moscovei, desfiintata de Petru cel Mare, apoi autoproclamata de sinodul rusesc din anul revolutiei (1917), lasata fara pastor de Stalin si reanimata in plin razboi mondial de acelasi Stalin, face ca institutia bisericeasca a Rusiei sa fie o posibila piatra de poticnire in reconstituirea unei structuri ecleziastice panortodoxe. Patriarhia Moscovei nu poate fi un model de Biserica locala, fiindca amesteca in doctrina ei ecleziala in acelasi timp conceptul de Biserica nationala, intinzandu-si insa structura dincolo de ceea ce este astazi geopolitic Federatia Rusa (in Bielorusia si in Ucraina), si dincolo de ceea ce este etnic natiunea rusa (in Basarabia), si pe cel de Biserica cu pretentie universala, datorita acelei sintagme, "a treia Roma", ratacite in documentul din 1589.
Patriarhia Romana, intre Constantinopol si Moscova
Cum s-ar putea defini astazi eclezial Patriarhia Romana? De-o parte se afla modelul patriarhiei ecumenice a Constantinopolului, detinatoarea unei intaietati de onoare in lumea ortodoxa, in virtutea a saisprezece secole de istorie, dintre care zece in parteneriat cu un imperiu crestin universal, in virtutea unei activitati misionare, care a adus crestinismul din Balcani pana la Baltica, organizand Biserica in toata aceasta zona, si in virtutea unei experiente providentiale intr-un context politic ostil. De cealalta parte se afla patriarhia Moscovei, care adopta astazi logica numarului in legitimarea unei atitudini de Biserica universala si militanta, uneori agresiva, dupa cum reiese din declaratiile unui purtator de cuvant al patriarhiei Moscovei in conflictul care o opune patriarhiei ecumenice, si deja mult prea legata de noile ambitii ale Rusiei.
In logica numarului de credinciosi, Biserica Ortodoxa Romana este a doua dupa Rusia. Iata ispita pe care o intinde pentru o clipa istoria unui corp episcopal caruia ii place sa-si serbeze in zilele acestea autocefalia si rangul patriarhal. Precum a inceput cu 120 de ani in urma, Biserica Ortodoxa Romana a urmat destinului istoric al unei constructii politice cladite pe ideea nationala, care isi castiga suveranitatea deplina cam in aceeasi vreme. Dar tocmai aici incepe sa apara anacronismul. Daca in urma cu 127 de ani poporul roman se arata dispus sa plateasca cu sange pe campul de lupta suveranitatea politica a statului care il reprezenta, astazi acelasi popor, in marea sa majoritate, se arata pregatit sa puna capat acestei suveranitati in numele unei noi aventuri istorice. De facto, suveranitatea statului roman a intrat intr-un declin accelerat cu inceputul celui de-al doilea razboi mondial, dar abia astazi din proprie vointa statul roman se pregateste sa renunte de jure la o parte insemnata din formele suveranitatii natiunii romane si este foarte probabil sa renunte cu desavarsire la ideea de suveranitate nationala daca proiectul de federalizare europeana se va impune in noua structura politica a Uniunii Europene, o data cu adoptarea constitutiei de catre popoarele membre. Poporul roman va fi parte a acelui mare popor european, care va fi insarcinat intr-un viitor apropiat institutiile politice ale Europei cu prerogativele suveranitatii culese de la fiecare stat national in parte. Aceasta inseamna adoptarea unui sistem de valori, in care natiunea nu mai are vocatia de a intemeia o putere politica. Micul Bizant, nu lipsit de farmec pentru o clipa, cea a incoronarii de la Alba Iulia, intinde mana, actualizand metaforic neindeplinitul proiect al unei nunti in jurul anului 800, "omului de fier", cum il descria pe Carol cel Mare calugarul din St. Gall. Proiectul unitatii europene inca nu si-a ridicat ochii culturali dincolo de acel moment initial al marelui stat european, al Carolingienilor, iar ceea ce ii atrage pe romani intr-acolo sunt deocamdata mult visatii "caini cu covrigi in coada", la care se adauga considerente geostrategice impuse de cosmarul ultimei jumatati de secol. Oricum am cantari si interpreta decizia romanilor de a da suveranitatea nationala pe solidaritatea politica si economica a familiei europene, aceasta este un fapt, iar concluzia cea mai simpla este ca suveranitatea nationala nu mai reprezinta un concept politic activ nici macar pentru carpato-danubiano-ponticii etern intarziati ai istoriei.
Asadar, ce serbeaza Biserica nationala? Aparent, desavarsirea institutiilor necesare existentei nationale absolut independente. Dar in mai putin de doi ani natiunea politica romana va fi istorie, peste mai putin de zece, Bucurestiul, sediul unei autoritati proconsulare, iar peste mai putin de treizeci, Biserica Ortodoxa Romana o obscura secta intr-o provincie tot atat de vag identificata pe harta ca si astazi. Iata o previziune politica ce poate da subiectul unei discutii palpitante la un pahar de sampanie cu ocazia sarbatoririi a 80 de ani de patriarhie.


"Ceva putred" pe Dealul Patriarhiei
In ultimele luni, trei voci lucide si ingrijorate ale laicatului ortodox, au strigat in diferite registre, in functie de temperament, ca este "ceva putred in Danemarca", adica pe Dealul Patriarhiei. Primilor doi, H.-R. Patapievici (Dilema veche) si C. Badilita (Romania libera) li s-a speriat gandul de tsunami-ul care va acoperi pana la turla viitoarea catedrala a neamului cand se vor casca arhivele securitatii. Eu nu le pot raspunde decat cu miracolul de la Chonae, unde arhanghelul Mihail a oprit zidul de apa ce se pravalea peste biserica. Dar tocmai aici intervine a doua lor nedumerire, unde este sfantul Arhip a carui rugaciune l-a adus pe arhanghel sa pazeasca locasul?
Nu este nevoie sa-l urmam pe H.-R. Patapievici si sa tulburam cu cele lumesti (conform distinctiei dintre kosmikos si peumatikos din Biserica timpurie) rugaciunea unui calugar, nici sa infometam clerul pentru a-l struni, cum vrea C. Badilita, dar trebuie sa intelegem ce-i tulbura. Dupa decenii de national-comunism, de national-securitate prezenta pana azi sub forme politice extremiste, si manifestandu-si ipocrit si pervers atasamentul fata de "credinta stramoseasca", cuvantul "national" actioneaza pe fata Bisericii ca un vitriol care desfigureaza, la fel pamblicile tricolore de la dicherele si tricherele arhieresti, la fel obsesiile megalomane, la fel soborurile de la sarbatorile nationale.
Acele forme ale nationalismului de pana la al doilea razboi mondial, inevitabile in epoca, sunt drastic anacronice astazi. Intrebarea la care ar fi trebuit sa raspunda sinodul Bisericii Ortodoxe Romane nu era de ce nu avem si noi sfinti nationali, ci unde sunt miracolele "nationale". Nu sunt ele oare la cei care si-au dat viata pentru Hristos in temnite si in prigoane, martirii cei noi, cum amintea C. Badilita? Poate ca supravietuirea Bisericii Ortodoxe Romane sub comunism, succesul echilibristicii intre rezistenta si compromis, prezenta inca semnificativa a crestinismului in societatea romaneasca, s-au datorat rugaciunilor lor.
Al treilea strigat venea de la teologul-diplomat T. Baconsky (Dilema veche). El le-a aratat urmasilor apostolilor drumul Romei, pentru a primi judecata imparateasca. Acolo, la Bruxelles adica, se primeste jalba din protap. Si tot pe drumurile intortocheate ale Europei se afla oile pierdute cu sutele de mii, catre care trebuie sa alerge pastorii. Un singur aspect nu am inteles din interventia domniei sale, de ce vede un pericol in indreptarea acestor oi pierdute catre comunitati ortodoxe slavofone? Sa ne cucereasca oare rusii pe aceasta cale, venind de la catedrala Alexandru Nevski din rue Daru, Paris, la Bucuresti? Dar acesta nu este decat un detaliu.
Biserica Romana in Uniunea Europeana
Si pentru ca "autocefalie" sa nu insemne in curand "iata cum ne-am facut de cap" (un exemplu tragic in aceasta privinta este scandalul din Biserica nationala a Greciei), ar fi binevenita, cu ocazia implinirii a 80 de ani etc., o reflectie serioasa, poate chiar o prima expresie de pe malurile Dambovitei a unitatii nu numai liturgice, ci si ecleziastice a Bisericii Ortodoxe in Uniunea Europeana. Cum poate fi gandita Biserica locala intr-un contintent fara natiuni, ci format numai din culturi si limbi diferite? Cum va arata misionarul ortodox in deceniile urmatoare? Plecat din limba catunului sau, Biserica locala, nu va trebui el sa vorbeasca in limbi pentru a se intelege in lumea larga cu cei de o credinta cu el si mai ales cu cei ce nu sunt de o credinta cu el? Cum isi va defini el credinta intr-o mare de ortodoxii? Ce va face el cu sufletele insetate de dreptate vorbitoare de alte limbi, aciuite in pridvorul bisericii lui locale?
In zarva de crezuri si credinte ale batranului continent, cum isi vor face auzite vocile Bisericile Ortodoxe locale, daca nu vor sti sa-si dea mana si sa vorbeasca intr-un glas? Recunoasterea macar la nivel simbolic a unor forme de unitate si ierarhie in sanul Bisericilor Ortodoxe, chiar recunoasterea unor sinoade locale plurinationale, acesta ar fi un inceput de cale spre depasirea anacronismului care inchide Bisericile Ortodoxe in insule nationale. Acest strigat este la fel de oportun pentru toate Bisericile nationale ale Balcanilor, dar sinodul local al Romaniei poate sa puna un inceput bun, cu ocazia a 120 de ani etc.
Dincolo de destinul istoric mai mult sau mai putin stralucitor al Patriarhiei Romane, cu cincizeci de ani in urma arhiepiscopului Bucurestilor i s-a recunoscut de catre patriarhul ecumenic locul sinodal al Cezareei Capadociei, catedra episcopala a sfantului Vasile cel Mare, deci de prim scaun al sinodului Patriarhiei ecumenice. Din varful acestui sintronos saisprezece secole de istorie ne contempla si continua sa fascineze pe iubitorii de patristica. Insemnand mai mult decat o autocefalie prost administrata, in acest titlu i s-a conferit Bisericii locale a romanilor un potential rol major in Biserica universala. In primavara lui 1999, urmasul lui Petru, Ioan Paul II, intalnea la Bucuresti un alt urmas al lui Petru, daca este sa ne amuzam cu traditia conform careia sfantul Petru a intemeiat si comunitatea din Cezareea Capadociei. Mentionarea explicita, tot mai frecventa, a acestui titlu in semnatura patriarhului Teoctist poate fi un semn discret al ridicarii romanilor de la national la universal. Geografiile politice si culturale, macinate de istorie, sunt ridicate prin sfintenie la rang de geografie sacra. A ridica pe umeri o asemenea sarcina, programul catehetic, caritativ si duhovnicesc al sfantului Vasile cel Mare, este insa mai anevoios decat a sarbatori 80 de ani de efemera istorie nationala.
Nota: Intertitlurile apartin redactiei