Iolanda MALAMEN in dialog cu: ADAM PUSLOJIC

In Romania, poetul Adam Puslojic nu mai are nevoie de prezentare. Acum, a venit de la Belgrad pentru o dureroasa ceremonie. In 20 de ani a pierdut doi mari prieteni. Cu ei va fi calatorit de sute de ori spatiile cunoscute si necunoscute ale poeziei. Adam Puslojic este generos, volubil patimas.
A venit sa planga putin, si sa presare, pe mainile inghetate ale prietenului, cateva fire de aur, ca semn al nemuririi si al iubirii.
Iolanda Malamen: Adam Puslojic, esti din nou in Romania, din nou in poezia romana, de data asta la moartea unui mare prieten, Ioan Flora.
Adam Puslojic: Adevarat, a fost unul din marii mei prieteni (si nu numai al meu) dar, "prin destin" si un mare poet roman, cum am spus, punctual, in sfanta biserica din Piata Amzei.
I.M.: Ai tradus, in sarba, multe carti de-ale lui.
A.P.: Din Nichita Stanescu am tradus opt volume in limba sarba, iar din poezia lui Ioan Flora am tradus sapte. El, saracul, imi spunea foarte sincer si destul de cinic: "Prea putin!" Avea dreptate. Dar, voi traduce in continuare, pentru ca Ioan Flora i-a fost generatiei mele ce a fost Nichita Stanescu pentru generatia lui Vasko Popa. Asta inseamna ca limba poezeasca din viata mea i-a avut pe cei trei mari poeti ca o unitate poetica din doua tari si trei generatii.
I.M.: Iubirea de acesti poeti, te-a facut sa iubesti atat de mult literatura romana?
A.P.: Da. Si sa o cunosc destul de bine. Dar adoratia nu conteaza. Ea este "mizerabila". Gelozia si provocarea, da. Fiind student la Literatura la Universitatea din Belgrad, mereu am fost gelos pe Homer, Shakespeare, Dante, Puskin si Eminescu.
I.M.: Nichita Stanescu povestea, cum student fiind, era mut de gelozie ori de cate ori il citea si asculta pe Nicolae Labis.
A.P.: Atunci cand Nichita Stanescu mi-a recitat fara intrerupere, am spus ca cel mai total si absolut poet al vietii mele este Nichita Hristea Stanescu, pentru ca a considerat ca Oda in metru antic este arta poetica a lumii din secolul XIX si XX, ca de fapt Ruga unui dac este poemul secolului XXI si a sosit clipa ca poezia sa egaleze rugaciunea.
I.M.: Care va fi poemul viitorului secol XXII? Poti face o profetie?
A.P.: Lasa-ma sa ma gandesc putin.
I.M.: Astept.
A.P.: Cel mai frumos poem al secolului XXII va fi Plansul. Toti suntem, dupa disparitia lui Ioan Flora, in stare de plans continuu.
I.M.: Din pacate el a inceput sa scrie poemul.
A.P.: Ioan Flora a avut un talent urias; trei decenii a fost inspirat, dar in ultima vreme a devenit un mare poet roman, iar din clipa de 6 februarie 2005 el a devenit Ioan Flora. Daca i-am tradus pana acum sapte volume, inseamna ca raman prietenul lui de-o viata si asta nu este putin. Uite, iti spun un vers: "Viata precum si moartea sunt de origine divina". Eu cred in Dumnezeu. Numele meu de Adam ma obliga sa nu uit ca sunt de glie rosie, ca sunt tatal tuturora, iar primul meu fiu, Cain, a fost ucigas. Ba mai mult si mai dureros, si-a ucis chiar fratele, pe Abel.
I.M.: Ca tata, ce astepti, Adam?
A.P.: Sunt un optimist care abia asteapta nu Apocalipsa, nu Armagedonul, ci Arca lui Noe.
I.M.: In Arca lui Noe vom fi si noi, poetii?
A.P.: Bineinteles. Dar vor mai fi si critici literari, fiare, toata botanica lumii, ingeri si ucigasi. Vor intra si Shakespeare, si Dostoievski. Nu vor fi Hitler si Stalin. Iar la Tito si Ceausescu, am sa stau pe ganduri. Lui Ion Iliescu ii voi aranja o parasuta cu versuri de Nichita Stanescu (pe albul ei), iar domnului Slobodan Milosevic am sa-i trimit un poem de-al meu scris in 1991, intr-un singur vers: "Du-te, domnule, acasa!"
I.M.: Crezi ca ti-a citit poezia?
A.P.: Nu. Si faptul ca nu m-a citit, l-a obligat sa mearga la Haga, de unde-i doresc sa scape ca un inger din La comedia divina de marele Dante, dascalul meu.
I.M.: Dupa cum stiu, poezia este foarte iubita in Serbia.
A.P.: Sigur ca da. Exact cum este si in Romania, dar asta nu prea se vede. Un roman nu trebuie sa-i laude neaparat pe Eminescu, pe Arghezi, pe Blaga, ci trebuie sa-i citeasca pur si simplu, din poem in poem, pentru ca numai asa are o sansa sa inteleaga ce este spiritul neamului romanesc si sufletul omului pustnic, iar daca dupa Eminescu sau Arghezi sau Blaga, el nu intelege ce inseamna destinul omului, el nici nu merita sa fie om in totalitatea fiintei umane, adica in spatiul dumnezeiesc.
I.M.: Ce inseamna ca spiritualiate a fi roman si sarb?
A.P.: A fi roman sau sarb inseamna sa cultivi un Dumnezeu in propria ta inima, dar nu pe jumatate! In totalitate!
I.M.: Tot timpul, sau numai atunci cand il meritam?
A.P.: Bineinteles numai atunci cand il meritam.
I.M.: Cum sunt poetii, Adam Puslojic?
A.P.: Un poet adevarat este: un om simplu, un spirit complicat, un fantezist mortal. Si uneori, poate, un nemuritor.
I.M.: Tu cum esti?
A.P.: Eu sunt un caz special. Sunt un muritor fantezist, care viseaza lumea din trecut si este foarte ingrojorat cu ce se va intampla in viitor pentru lumea noastra. Batranul Will avea dreptate atunci cand a spus ca in curand in lume va intra Don Quijote, neinvingatorul celest. Cu doua secole mai tarziu, o batrana, "Iosif Visarionovici Stalin" il va invinge pe tanarul Adolf Hitler. Iti vine sa crezi ca numele lui Hitler pe o piatra funerara din unul din cimitirele evreiesti din Bucuresti este scris cu litere de-o schioapa? Poetul si confratele meu Petre Stoica m-a dus acolo ca sa ma conving de acest lucru.
I.M.: Mania imi provoaca multa suferinta. Nu ma elibereaza.
A.P: Din pacate tot mai des multe lucruri ne provoaca manie.
I.M.: Poezia este rezistenta continua, dar si atac dar si aparare.
A.P.: Fireste, noi sintem ca niste sahisti; atacam nebunia lumii, murdaria sufletelor, mizeria morala si estetica, nedumnezeirea si, ca sa fiu mai concret, pot sa spun ca eu personal am sa-mi apar fiinta, spiritul si sufletul pana in ultima secunda, pana in ultimul poem si-n ultimul meu vers.
ACUM ORI NICIODATA
Un fel de Flora Ioanus
aici nu mai traieste. Bufnita
tanara de pe patul mortii
i-a acoperit surasul si fata
cu umbra aripilor de dupa zbor
si gheara tot mai albastra!
Unde esti frate? Frate al meu
si chiar al nostru, al tuturora
din Serbia de rasarit si din
inima simultana a Banatului sarbesc
unde ne tot nastem, frate reciproc?
Ce fel de iarna satanica mai trece
acum prin viata ta aici cam absenta,
ce cuvant aspru si dureros de nedulce
te-a mai oprit din zbor spre noi
chiar atunci cand noi te iubeam suprem?
Vino repede, frate, si lasa-ti
a doua ta viata acasa, cuminte
ca cerul laturalnic al unchiului
acela Vasile, stranepot de Popa
si de Lupul intelept si daco-slav...
Aici, la cel mai Mare Sat de neam
care uneste sfantul rau Sava
cu al patrulea rau pe pamant
si cer, ce si el este o replica vie
a Catedrei de Logos zis dumnezeire
Vino repede, ca un neam intreg
de vulturi si bufnite, pe veci unite
cu Ziua de Azi, de Ieri si Maine,
de noi cei de-aici si de pretutindeni
cu Cifrul cel sfant de Trei si Patru...
Aici, unde patria mama a ta
te canta de optzeci si sase
de ori, acum ori niciodata!
(poem citit la moartea lui Ioan Flora)

---

Despre autor: