Timotei Cipariu

Se implinesc zilele acestea doua sute de ani de la nasterea lui Timotei Cipariu (21 februarie 1805 - 3 septembrie 1887), filolog, istoric, teolog transilvan, una dintre "victimele" lui Maiorescu. Cu aceasta ocazie, cercetatorul clujean Ioan Chindris publica, intr-o editie stiintifica, scrisorile adresate de filologul transilvanean catre "fratele" si comilitonele sau George Barit, figura marcanta a intelighentiei romanesti din secolul al XIX-lea. Misivele sunt scrise intr-o limba compusa de cineva care, stiind bine latineste, incearca sa adapteze graiul transilvan la legile unei gramatici pe care tot el o alcatuieste... La prima vedere, limba savanta produce inconfort. Cititorul trebuie sa faca un efort pentru a intelege logica acestor intorsaturi de fraze si sensul acestor latinisme care impodobesc regeste discursul epistolar. Cu putina atentie si multa rabdare ajunge sa inteleaga despre ce este vorba si, la urma, chiar sa-i placa aceasta poticnita limba carturareasca prin care comunica un om, repet, invatat, incapatanat ca un catar, vrednic si incoruptibil ca un preot de tara, in fine, un intelectual pornit de jos care se intampla sa ajunga un mare filolog.
Timotei este un ardelean curios, in sensul ca vrea sa stie tot si, mai mult decat atat, este un spirit moral inflexibil. Faptul se vede si in jurnalul sau intim. Scrisorile de acum intaresc aceasta impresie. Da vesti "fratelui" Barit despre faradelegile de la Blaj, se plange de canonicul-rector Ratiu care are o poveste, nu se intelege prea bine de ce natura, cu o nepoata, in fine tanarul prelat pornit din Panade denunta, neabatut, coruptia din micul orasel de pe Tarnave. Denunta, ca sa zic asa, jeluindu-se in stil biblic, zicand ca nu mai poate trai in aceasta Sodoma. In cele din urma invinge in el "reflexia", adica intelepciunea si diplomatia. Isi "molcomeste cu frumosul" adversarii, ceea ce vrea sa zica: ii ia cu vorba dulce, le potoleste mania si suspiciunea, in fine, incheie prietenie cu maruntul diavol canonic pentru a trece puntea istoriei.
Dar diplomatia si impacarea nu tin mult pentru ca Timotei iubeste mai mult adevarul si, cand nu mai poate rabda, lasa "deolaturi reflexia" si graieste dur catre rauvoitorii sai. Are un temperament infocat si, pus la grea incercare, temperamentul taranesc, indelung oprimat, izbucneste in cuvinte de ocara la adresa adversarului.
Pricina "de scarba" cu canonicul Ratiu continua si deducem din scrisori ca acest nume de ocara il obsedeaza, altfel zis, il scoate din sarite pe austerul filolog. Cand e chemat la cina de Vladica, se preface bolnav, cand privirile lor se intalnesc in biserica, in timpul slujbei, ochii lui Timotei "tipa scantei"... Un veritabil roman de moravuri bisericesti si de competitie si gelozie intre carturarii canonici de la 1838, in comunitatea romaneasca din Transilvania aflata in plina fierbere nationala, se vede in aceste epistole intortochiate si pitoresti.
Cipariu lupta, cum am zis, cu arma filologiei pe care o stapaneste ca nimeni altul din generatia lui, si vrea sa impuna in gramatica sa dogma latina. Sustine grafia latina pentru ca ea ajuta la cunoasterea limbii si a "geniului" sau. Doreste sa impuna legi sigure in limba, vrea, pe scurt, o gramatica temeinica si, mai ales, vrea ca aceasta gramatica sa fie introdusa in scolile romanesti. Se plange in stilul lui sfatos prietenului Barit de faptul ca gramaticile de pana acuma n-au ajuns unde trebuie. Filologii sa faca bine dar si sa caute printipurile gramaticesti in limba romana, nu in limbile straine, caci, de fac altminteri, limba romana va raman in galimathie.
Atingand aceasta tema, glasul filologului transilvan capata asprimi si amplitudini biblice. E tema lui, este subiectul care-i produce insomnii, in fine, gramatica este o strategie de lupta nationala. Timotei face in aceasta directie o "nefatarita marturisire" amicului Barit, minte luminata si caracter rectiliniu: "Gramaticile scrise, mila Domnului, avem din destul, insa acelea, cea mai mare parte, au stat sau stau nefolosite prin biblioteci, afumate pre subt politile caselor, mancate de soareci; altele ratacesc prin libreriile bietilor negutatori".
Timotei Cipariu este, se vede limpede din aceste epistole, un veritabil personaj in lumea carturareasca a Ardealului. Un personaj pe care scoala lui Maiorescu l-a ridiculizat din pricina fanatismului sau etimologic. Va trebui sa schimbam ceva in acest portret. Calea cea mai sigura este sa-i recitim opera, inclusiv aceste scrisori ticluite cu sistema, nu odata artagoase, barfitoare, de cele mai multe ori mesianice si juste (in ceea ce priveste drepturile natiei romane), in linia scolii Ardelene. Un om cinstit si darz in convingerile lui, un om suparacios si incapatanat, in fine, un intelectual cu multa stiinta de carte (Timotei cunoaste 12 limbi straine, intre care ebraica, turca si araba), incurcat nu o data in fanteziile sale filologice, se profileaza din aceste texte confesive, scrise temeinic, intr-o limba in care graiul popular se infrateste cu romana din traducerile cartilor sfinte, toate aranjate in fraza dupa dogma latina.
Epistolarul pe care il publica Ioan Chindris reprezinta un document lingvistic, un document de epoca (moral si national), in fine, un dosar de existenta: existenta unui carturar din zona Blajului convins ca, fara cultura, natiunea lui nu va invinge in istorie. Timotei Cipariu nu greseste prea mult cand zice ca o cultura nationala incepe cu gramatica si dictionarele.

---

Despre autor: