Vestea ne indreptateste sa presupunem ca arta romaneasca iese la lumina. Incurajatoare pentru cei care vand si care isi cunosc valoarea obiectelor scoase la licitatie - din motive numai de ei stiute -, incitanta pentru colectionarii pasionati si cu s

Vestea ne indreptateste sa presupunem ca arta romaneasca iese la lumina. Incurajatoare pentru cei care vand si care isi cunosc valoarea obiectelor scoase la licitatie - din motive numai de ei stiute -, incitanta pentru colectionarii pasionati si cu stare, cresterea preturilor in comertul cu arta este benefica, totodata, imaginii si locului creatiei autohtone in concertul artelor europene. Si totusi, spun specialistii fenomenului, un Iser vandut cu 15 mii de euro, un Petrascu adjudecat la 14 mii de euro, un Samuel Mutzner, Constantin Artachino, Stefan Dimitrescu, Theodor Pallady, Francisc Sirato, Vasile Popescu sau Jean Cheller - plecati din colectii private pentru a decora casele altor iubitori de frumos, sau cine mai stie unde, pentru sume cuprinse intre 3.500 si 8.500 de euro -, reprezinta o promisiune. Pana la atingerea cotei meritate de ei mai este drum lung. Pe de alta parte, asa cum am mai constatat in spatiul destinat pietei de arta, cumparatorii nu se mai aventureaza sa cumpere orice. Sunt mai precauti, mai circumspecti.
Criticul Tudor Octavian - colectionar, scriitor, publicist, autor al catorva importante monografii de arta, o voce autorizata in domeniu - este de parere ca, de multe ori, ''niste oameni care nu stiu ce vand obtin bani multi de la o multime de oameni care nu stiu ce cumpara''. Afirmatie valabila, de altfel, in multe sectoare economice.

Piata valorizeaza totul, cu conditia sa fie lasata sa se aseze sustine Tudor Octavian
- Piata de arta este, indubitabil, o componenta a economiei. Va rog sa schitati, domnule Tudor Octavian, dimensiunile fenomenului care antreneaza, de un deceniu si jumatate, trei categorii distincte: colectionari de arta, negustori, stocatori de valori.
- Pe de o parte, piata de arta romaneasca preia disfunctiile legislatiei si ale sistemului economic. Pe de alta parte, insa, se autoregleaza prin raportare la piata europeana. Si se autoregleaza in bine, plecand de la o realitate paupera: nu am avut experti, nu am avut negustori de arta si nici oameni care sa se priceapa la relatia comerciala, in procesul de valorizare a operei de arta.
Colectionari am avut - priceputi, oameni de gust -, insa colectionatul si priceperea sunt doua activitati care merg, oarecum, in paralel cu comertul de arta pentru ca in primul intervine componenta afectiva, pe cand in comertul de arta dominanta este componenta economica.
Pentru a ne da seama ce functie are intr-un stat civilizat piata de arta, trebuie sa plecam de la un lucru pe care il cunoaste toata lumea: toti sunt de acord ca obiectul de arta inseamna o valoare. Or, valoarea trebuie definita intr-un sistem si trebuie sa functioneze intr-un mecanism de valorizare. Nu putem vorbi de valoare, fara valorizare.
Prin urmare, piata de arta este cea care valorizeaza, da un nume, un pret, un loc in sistemul mondial al artelor unor bunuri pe care noi le socotim frecvent "de tezaur", dar care, in absenta unei piete care valorizeaza aceste bunuri, tezaurul nostru artistic tine inca de imaginea aceea a banilor de aur ascunsi la radacina stejarului. Dar un tezaur fara miscare, fara circulatie, fara raportare la o piata mondiala este un tezaur mort.
Pentru a conchide care e situatia pietei de arta din Romania, comparativ cu pietele de arta din Europa - de pilda cea din Franta, de functia pe care o poate avea in Franta piata de arta -, trebuie sa observam urmatorul lucru: la noi talciocul este o realitate ce pare a trimite la ceva murdar, insalubru, imund; este o activitate mai degraba tolerata decat incurajata, in timp ce in Franta, anual, exista peste 100 de mii de talciocuri cu loc fix de desfasurare, cu un program stabilit, cu publicatii care anunta evenimentul si care fac un oficiu urias de valorizare a unor categorii de bunuri artistice si culturale. Asadar, piata de arta face un lucru foarte bun: pune obiectul de arta pe locul lui. Ca locul lui inseamna si un pret stabilizat, asta e altceva.
- Cum vedeti evolutia pietei romanesti de arta in acesti 15 ani de comert liber? Au artistii romani cota?
- La noi, da. Nu insa si in Europa. In Romania, sunt negustori care curata piata de arta frantuzeasca de lucrari ale unor artisti romani care au lucrat acolo si pe care le aduc in tara, unde le vand la preturi de10-20 de ori mai mari.
Este relativ simplu sa cumperi in Franta un Petrascu sau Pallady cu 1.000 de euro, fiindca acolo ii gasesti pe la buticari ce nu poseda informatii in legatura cu acesti autori. Practic, noi ii omoram a doua oara pe acesti artisti, atunci cand ii scoatem de pe piata internationala pentru a-i revaloriza aici la sume foarte mari.
Pe de alta parte, este un lucru bun, deoarece incep sa se obisnuiasca oamenii cu ideea ca investitia in arta este la fel de solida ca investitia in pamanturi sau case; de asemenea, se obisnuieste romanul cu ideea ca nu e un moft, ci un fenomen mondial, ca e ceva foarte stabil, mai sigur chiar decat Bursa. Cu o conditie: sa invete.
Or, deocamdata, piata de arta din Romania mai are inca acest cusur: niste oameni care nu stiu ce vand obtin bani multi de la o multime de oameni care nu stiu ce cumpara. Intre aceste doua imponderabile se iveste linia aceea buna care da directia pietei.
Eu cred ca plecand de la principiul ''Nimic nu seamana mai bine cu o criza de bine, decat o criza de rau'', criza asta de rau care pare sa fi cuprins intreaga piata de arta de la noi este, de fapt, o criza de asezare in sistem. In ce sens? Au plecat la drum o suta de negustori, sa spunem, in toata tara, care nu stiau nimic; au inchiriat niste spatii, au strans de-a valma obiecte, au facut niste preturi dupa ureche, dar numai cativa dintre ei au reusit sa invete mecanismul pietei - invatand ce este cumparatorul, invatand cum trebuie sa actioneze pe o piata.
Sunt cativa negustori care fac un du-te-vino pe piata europeana, aduc de acolo obiectele, pe care le vand aici. Asta inseamna un proces discret de valorizare, care merge oarecum in paralel cu politica dusa de Ministerul Culturii, pana acum, facand legi prohibitive care sa inghete piata de arta si sa apere, chipurile, patrimoniul.
Am convingerea ca pana cand nu vom participa corect si civilizat la acest du-te-vino al valorilor, la schimburi internationale, la asezarea fireasca a unor raporturi, reguli si preturi, nu vom iesi din fundatura asta.
Altfel, statul va continua sa piarda pentru ca nu poate impozita, in mod real, vanzarea bunurilor din galerii. Nu mai este nici un secret pentru nimeni ca din tot ce se vinde in galeriile de arta - tot ce este cu adevarat important si la pret - se comercializeaza fara chitanta, si, ca atare, fara perceperea impozitului; la mica intelegere. Cine ar accepta sa piarda o treime din valoare numai pentru ca statul roman se opune vanzarii?!
Cata vreme, ca negustor, stii ce nu ai voie sa vinzi, iar ce ti se permite sa vinzi este nesemnificativ si incompatibil cu piata europeana, eu cred ca este datoria negustorului sa lupte cu statul si sa-l invinga. Numai mersul pietei poate convinge statul roman ca trebuie sa primeze vanzarea libera, fara restrictii.
- Care ar fi, in opinia dv., parghiile de reglare a fenomenului analizat, stiind ca pe parcursul unui deceniu si jumatate vidul legislativ iar, actualmente, lacunele legii patrimoniului mobil au blocat desfasurarea unei relatii echitabile intre protagonistii pietei?
-Statul este o abstractiune. El lucreaza cu niste oameni. In Ministerul Culturii, de pilda, ar trebui sa existe oameni priceputi care sa gireze proiecte legislative - persoane cultivate, capabile sa discearna intre ceea ce este important si mai putin important.
Cu riscul de a-mi face multi dusmani, eu nu stiu sa existe un specialist in Ministerul Culturii care sa frecventeze galeriile, sa se sesizeze de multimea falsurilor, sa lucreze pe piata operelor de arta. Nici nu ar putea.
Si asta dintr-un motiv foarte simplu: are o slujba si trebuie sa fie la serviciu. Or, serviciul acestor oameni trebuie sa fie tara, nu biroul. Mai mult decat atat, cei care ar putea sa decida daca un obiect are sau nu valoare pot fi numarati pe degetele unei singure maini.
- Va referiti la institutia expertului pe care negustorii de antichitati o considera lamentabila...
- Si care a fost inventata intr-o perioada de cateva luni de zile. Circa 200 de persoane au primit in aceeasi zi, in urma cu un an, atestat de experti - oameni care lucrau in muzeele noastre.
Conditia obtinerii acestei acreditari se referea la durata activitatii - circa cinci ani. Cu alte cuvinte, daca ai absolvit Institutul Pedagogic si ai ''zacut'' cinci ani intr-un muzeu de provincie, la sectia ''grafica'', pentru ca, sa zicem, s-a intamplat sa fii chiar fiul secretarului cu propaganda de la judet, se cheama ca esti expert in grafica.
O rezolvare tipic romaneasca, impusa de urgenta inventarului obiectelor de patrimoniu. Specialistii din muzee au fost obisnuiti sa faca aceste inventare, insa exista, la noi, tendinta de a trece in categoria valorilor de patrimoniu toate fleacurile. Or, toata aceasta fisare nu se putea face decat cu niste experti. Si s-au creat ''expertii''.
Numai ca ei nu sunt si nu vor fi niciodata solicitati de negustorii de arta, pentru ca ei sunt doar niste functionari, si nu persoane capabile sa autentifice o lucrare.
- De ce credeti ca sunt admise pe piata de arta autentificarile verbale ale unui expert sau altul care nu isi asuma responsabilitatea autentificarii scrise?
- Motivul este lipsa unui instrument unic care sa puna de acord o legislatie, un minister, o piata si un corpus de cumparatori. Acest instrument exista in Europa si e foarte simplu de facut.
In toata lumea, galeriile de arta comerciale serioase, cu traditie si cu priza la public elibereaza, o data cu obiectul vandut, un act in care sunt incluse specificatiile necesare. Un tablou permite vreo 14 definiri: ''tablou de Rembrandt'', de pilda, ''scoala lui Rembrandt'', ''atribuit lui...'', ''copie tarzie'', ''copie din veacul respectiv'', ''copie slaba'', ''copie de calitate''. In acest fel, pretul intre un Rembrandt si o reproducere pe carton se nuanteaza de la un pret adevarat de piata, la un pret fractionat. Prin urmare, piata valorizeaza totul, cu o singura conditie: s-o lasi in pace sa se aseze.

Curierul National

Sursa: Curierul National



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.