Þara lui papurã vodã, în vremea lui pazvante chioru

Trãim vremuri în care domneºte fãrãdelegea. Nimic nu mai funcþioneazã, nimic nu-þi mai dã siguranþa zilei de mâine. Instituþiile publice sunt împãrþite în douã (instituþiile naþiunii ºi instituþiile puterii), armata a fost desfiinþatã, sistemul de sãnãtate ºi învãþãmântul la fel, economia a fost paralizatã ºi vândutã pe bucãþi, resursele vândute ºi ele, sau arvunite. În plus, România e „fezandatã” pentru a deveni groapã de gunoi pentru deºeurile toxice ale Europei iar legile, care mai existã, sunt instrumentate de magistraþi-infractori, copie la indigou a unui preºedinte demis de populaþie la referendum, dar reaºezat abuziv în scaun de forþe strãine. Suntem, într-un cuvânt, „Þara lui Papurã Vodã”. Chiar dacã nu mai ºtim de unde vine expresia, o folosim corect, cãci ea sintetizeazã perfect realitatea pe care tocmai am expus-o...

Existã, în istoria noastrã, douã denumiri de o mare plasticitate, a cãror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclorul istoric prin rezonanþa comicã a formulãrii: „Pazvante Chioru” ºi „Papurã Vodã”. Ambele sunt, atât prin conþinut, cât ºi prin expresie, de provenienþã olteneascã. Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” ºi „þara lui Papurã Vodã”), ele exprimã, de fapt, douã perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris ºi am încadrat-o cronologic în a doua jumãtate a epocii fanariote, mai exact la interferenþa secolelor XVIII ºi XIX (1790-1809). A fost denumitã aºa dupã porecla lui Pazvanoglu, paºa de la Vidin, care fãcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiþi sã îndure, pe lângã jugul fanariot, ºi jaful pazvangiilor. Aceastã perioadã a fost precedatã însã de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care þinutul Olteniei (Valahia Micã), lipsit de conducere politicã ºi legi, s-a numit „þara lui Papurã Vodã”. Toate teritoriile româneºti deveniserã practic, în aceastã perioadã, teatru de rãzboi între habsburgi, otomani ºi ruºi.

Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiatã între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețianã pe de altã parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germanã Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fãrã precedent: Oltenia, care nu fãcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedatã Imperiului Habsburgic fãrã ca domnitorul român de la vremea aceea sã aibã vreo reacþie. Pe de altã parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaþia, pentru cã le convenea, având în vedere comerþul ºi afacerile importante pe care le aveau cu austriecii, dar ºi conflictul de privilegii care apãruse în 1716 între ei ºi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Þara Româneascã.

A fost cea mai ruºinoasã paginã din istoria Olteniei, dar care avea sã se întoarcã pedepsitor, ca o rãzbunare, atât împotriva boierilor, cât ºi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din urmã de a instaura în Valahia Micã (Kleine Walachei) o administrație proprie, susținutã militar, și transformarea ei într-o provincie imperialã (alipire administrativ-teritorialã pe care nici turcii nu o putuserã realiza, timp de secole), s-a declanºat o puternicã mișcare de rezistenþã, care a cuprins toate segmentele societãții, de la țãrani și micii meseriași, pânã la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales cã austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, construind chiar o catedralã papistaºã la Craiova. Edificiul a fost însã distrus de craioveni imediat dupã ce construcția a fost terminatã.

Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția popularã spune cã tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își gãseau o fatã, nefiind considerați bãrbați dacã nu ucideau mãcar un soldat imperial.

Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bãlceºti, cãutat de mai bine de trei ani de imperiali ºi de potere, fãrã a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea loviturã, în toatã perioada cât au stat în Oltenia.

Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanþi ai Carpaþilor (Oltenia ºi zona Sibiului), avea mai multe ibovnice nemþoaice ºi unguroaice, majoritatea neveste ale bogãtaºilor din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel cã în Oltenia urma sã soseascã o mare caravanã ce strânsese taxele din Ungaria, Croaþia ºi Ardeal, urmând sã facã acest lucru ºi în Oltenia. Caravana era compusã din 20 de cãruþe cu pereþi metalici, fiecare trasã de câte opt perechi de cai nemteºti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan ºi Neagu Papurã ºi au atacat caravana austriacã la Drãgãºani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de pãgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevãratã prãbuºire financiarã, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire fațã de administrația habsburgicã, obstrucționând toate încercãrile austriecilor de a strînge taxe sau de a-ºi impune administraþia.

În 1773, în ajunul Crãciunului, într-o cârciumã din Craiova (la hanul Puțureanu de lîngã fîntîna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaºe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperialã, amețit bãuturã, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bãtaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit sã fugã ºi sã se refugieze în garnizoanã. Incidentele pãreau aplanate, mai ales cã soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carcerã pentru încãlcarea conduitei militare. Cîteva ore mai tîrziu, însã, probabil instigatã de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmatã, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerînd sã le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma cãruia garnizoana a fost incendiatã iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flãcãri, fie linșați de populație.

Dupã acest incindent, austriecii au realizat cã trupele lor nu reușesc sã se impunã într-o regiune strãinã, plinã de haiduci, aºa cã, în ianuarie 1734, au hotãrât sã-ºi retragã cea mai mare parte a trupelor și sã angajeze mercenari din rândul populației din zonã. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însã o întorsãturã neașteptatã: mulți haiduci au gãsit bunã ideea ca, în loc sã jefuiascã boierii sau imperialii, sã ia banii ca simbrie, fãrã sã facã nimic, aºa cã s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plãtit soldã unor haiduci ca sã prindã alți haiduci, fãrã ca vreun haiduc sã fie prins.

În fruntea acestor “trupe de commando” era un personaj controversat, acel Neagu Papurã, el însuºi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drãgãșani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând cã au luat “þeapã”, imperialii au refuzat sã le mai plãteascã solda. Supãraþi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei cîțiva reprezentanþi ai administrației austriece rãmași, apoi au jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picãtura finalã pentru austrieci, care au decis sã pãrãseascã definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta sã fie retrocedatã pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi ºi otomani). Au pãrãsit-o aºa cum au obþinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca ºi în toatã Oltenia, s-a creat însã un vid de putere, care avea sã ducã la dispariþia Bãniei, a doua instituție politicã a țãrii ca importanțã, dupã domnie.

Dupã puseul de violențe care a durat cîteva luni, societatea caioveanã și-a gãsit totuºi un echilibru. Boierii au reușit sã-l convingã pe același Neagu Papurã sã conducã o miliție a pãmîntului, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest Neagu Papurã a rãmas expresia “Țara lui Papurã Vodã” care a depãșit cu mult aria Olteniei ºi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de țarã fãrã stãpîn, unde legile nu mai existã. Dupã alte cîteva luni, Neagu Papurã a fost înlocuit de boieri și el a luat din nou drumul codrului.

Timp de 35 de ani (1735-1770), “Þara lui Papurã Vodã”, a devenit, aproape fãrã voia ei, un fel de stat independent: Țara Româneascã nu o putea revendica pentru cã aparținea Imperiului Habsburgic, iar dupã 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesarã sã se impunã fãrã acordul oltenilor. Pe de altã parte, turcii, care erau încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se sã întãreascã paza cetãților de la Dunãre, de teama atacurilor și jafurilor haiducilor. Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru Oltenia. Fãrã sistem legislativ, dar și fãrã tributuri și taxe plãtite turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majoritãții populației s-a îmbunãtãțit. Boierii au asuprit mai puțin țãranii, de teamã ca aceºtia sã nu-ºi facã singuri dreptate, comercianții și boierii și-au continuat afacerile la adãpostul cetelor înarmate de slujitori, iar procesele și judecãțile au dispãrut, diferedele rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forțã sau aplicând legile pãmîntului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe clãdiri, biserici și ateliere.

În aceastã perioadã (1750 - 1756) a fost ridicatã și biserica “Madona Dudu”, (catedrala Maicii Domnului). Cea mai luminoasã figurã a acestei perioade este boierul Constantin Obedeanu, un om blînd, împãciuitor cu toatã lumea, iubitor de carte și artã, partizan declarat al realipirii Olteniei la Țara Româneascã. El a ajutat cât i-a stat în putere pe țãrani în disputele cu boierii, iar în 1754, a înființat primul spital modern al Craiovei (pînã atunci existau doar bolnițe la unele mãnãstiri). Tot el a instituit, în 1759, învãțãmântul organizat, cãci pânã atunci educația se fãcea în casele boierilor sau pe lângã biserici, ca o obligaþie nescrisã a preoþilor. Școala Obedeanu este prima școalã în adevãratul sens al cuvântului, iar în primãvara anului 1826 a fost transformatã în Școala Naționalã de Limba Românã, azi denumitã Colegiul Național Carol I din Craiova. Ca vechime, este a doua școalã româneascã de grad mediu, dupã liceul “Sfântu Sava” din București (1818)…

Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “Þara lui Papurã Vodã”, este un paradox istoric. Abandonatã de austrieci, necuceritã de turci ºi stãpânitã, practic, de haiduci, a gãsit resursele interne sã se redreseze organic. Dupã reintrarea efectivã în graniþele Tãrii Româneºti a urmat însã perioada cea mai nenorocitã din istoria ei, denumitã, aºa cum am mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiatã violent, în 1821, cu revoluþia lui Tudor Vladimirescu.

Am putea spune, de dragul metaforei, cã trãim “în þara lui Papurã Vodã” din “vremea lui Pazvante Chioru”. În sens strict istoric, existã o oarecare analogie, într-adevãr, însã rãsturnatã, între Oltenia acelor vremuri ºi România ultimilor 23 de ani: am avut o revoluþie în 1989, a urmat o perioadã în care toþi dregãtorii au furat cât au putut, culminând cu jaful naþional din “vremea lui Pazvante Chioru”. Iar acum avem o þarã condusã de Uniunea Europeanã “de expresie germanã”, cu un preºedinte suspendat ºi membri ai divanului (parlamentului) care iau calea “haiduciei civile” pentru a se pune în slujba poporului (cazul Ioan Ghiºe). Suntem, practic, “Þara lui Papurã Vodã”, þarã fãrã legi ºi fãrã stãpânire legitimã. Ar urma, conform acestei evoluþii inverse, sã revenim la autodeterminarea statului organic, de care vorbea Eminescu, fãrã sã-l asculte nimeni. Este, evident, o speculaþie. Dar, mai ºtii…?


Autor: MIRON MANEGA
Articol preluat din CERTITUDINEA (www.certitudinea.ro/articole/tema-de-gandire/view/Tara-lui-papur...)

Surse documentare:
Istoria României în date, Editura Enciclopedicã Românã, 1971 (coordonator Constantin C. Giurescu), Wikipedia (Istoria Craiovei, Nicolae Mavrocordat), Romînia Liberã (Haiduci, panduri, partizani)