Ca argument a adus cuvintele dulcege cu care acesta, intre doua plimbari cu barcazul, o alinta si la succes si la nereusite: "Lasa, fata tatii, e bine". Cunoscand ca gimnastica nu-i un sport pentru papusele alintate, mi-am permis atunci sa-i atrag atentia, asa, de la distanta, ca, in atare conditii, nu va mai pupa ea aurul la barna, nici la sol, cel mult la aparatul, nestiut lui Belu-Bitang, "Lasa, fata tatii"! Si cam asa s-a intamplat la mondiale. Sigur, o medalie de bronz nu-i o tragedie la urma-urmei; dar intre ce a fost Catalina la Atena si ce-a ramas acum, la Melbourne, distanta e cam aceeasi cu cea de ordin geografic. O vina pentru mizera clasare a gimnasticii noastre feminine o au si ziaristii care i-au cautat Catalinei in coarne mai dihai decat Stanei, lovind in schimb in cei mai mari antrenori pe care i-a avut sportul nostru vreodata.

Dupa cum si prezenta lui coana ma-sa in toate cele, n-a facut altceva decat sa grabeasca taierea maionezei. In loc sa-i spuna "zat d-acilea!", Stanei a lasat-o pe a batrana sa devina un fel de antrenoare! In fine, mai cred ca ar trebui regandita si limita de varsta de la care trebuie platita acea indemnizatie de performanta atribuita campionilor olimpici si mondiali; cand, de la saispe ani incep sa curga zecile de milioane pe mataluta, nu prea-ti mai arde sa te dai peste cap pe covorul gimnasticii, ci, mult mai degraba, pe cel al discotecilor!