Marian Cozma s-a intors pentru totdeauna acasa.

Pe Strada Nicolae Parau, insirate pe garduri, fiindca nu mai au loc in casa si in curte, ard coroane rosii de la prieteni, de la vecini, de la societati comerciale, cluburi sportive si de la presedintele Romaniei, vin mereu grupuri mari cu lumanari si coroane, e o forfota neintrerupta pe ulita aceea care incepe de pe malul lacului Plumbuita, acum scurs si cu fundul scurmat de pasari murdare, si se termina in alta ulita cu balti in care fermenteaza resturi de mancare.

In ochiurile de apa, din care ies capete de macaroane, se oglindesc de la distanta blocurile inalte de pe celalalt mal.

Noroiul e adanc, inghite in brazde masinile uitate pe marginea drumului.

Strada lui Marian Cozma e printre putinele pietruite. In fata portii stau unsprezece camere de filmat cu ochii de sticla fixati pe fetele oamenilor care ies de la priveghi. Si nenumarati fotografi. O fata iese plangand si lacrimile nici nu apuca sa i se scurga pe obraji, i le sorb, clampanind pofticioase, aparatele de fotografiat. Mai sunt si doua doua care de televiziune, cu antenele parabolice indreptate spre cer, intoarse de la spectacolul mizeriei din cartier, un ziarist maghiar si cativa reporteri de provincie. Printre ei, tatal lui Marian Cozma, Petre, un urias cu valatuci de carne pe ceafa si pe brate, tuns zero, vorbeste cu ziaristii. Ii suna telefonul, o domnisoara de la un ziar il intreaba ce ii placea lui Marian sa manance… pai, manca orice, nu era pretentios… Dar ce fel de om era? Avea note bune la scoala? Cine l-a indrumat spre sport? Isi aminteste domnul Cozma un moment deosebit din viata fiului sau? “Viata lui a fost un moment deosebit din 1982 pana a murit”, raspunde domnul Cozma, emotionat de vorbele lui si cativa reporteri le noteaza repede in carnetele lor.