Cum se explica tacerea in legatura cu tema „scriitorii romani si narcoticele“, careia eseurile tale - publicate in mai si iunie in revista „22“ - i-au evidentiat un potential impresionant?

Nu e vorba doar de subiectul „scriitorii romani si narcoticele“, ci si de tema mai generala a utilizarii narcoticelor in spatiul carpato-dunarean. Pe aceasta tema am facut un studiu, din antichitate (cf. Herodot, Strabon si altii) pana in epoca moderna (secolul al XIX-lea), pe care am reusit sa-l public in 1988. Am pacalit cenzura comunista folosind in titlu sintagma „plante psihotrope“, in loc de halucinogene. Subiectul era tabu nu numai din cauza constipatelor mentalitati comuniste, ci si datorita unui mod inadecvat de abordare.

Etnologii romani au eludat, de regula, subiectul administrarii drogurilor in societatile arhaice si traditionale. Ma refer la dificultatea lor de a se detasa de coordonatele etice ale epocii noastre, o epoca atat de marcata de flagelul toxicomaniei.

De ce o „lectura etica“ a acestui subiect este inadecvata?

Citeste si:

Din perspectiva antropologiei culturale, studierea mentalitatilor vechi in functie de criterii morale este paguboasa. Cu atat mai mult daca cercetatorii au in vedere criterii morale contemporane lor si nu ale mentalitatilor cercetate. Este ca si cum nu s-ar studia, de pilda, sacrificiile umane practicate de geto-daci, pe motiv ca nu e moral sa omori oameni. De cativa ani, in cadrul Muzeului National al Literaturii Romane, am extins studiile mele in domeniul utilizarii narcoticelor in spatiul romanesc asupra modului in care unii scriitori (vreo 30) s-au raportat fata de ele, fie in operele lor (literare sau stiintifice), fie prin experiente personale (din ratiuni terapeutice sau in cautarea paradisurilor artificiale).

Care ar fi primii scriitori romani despre care exista informatii ca s-ar fi drogat?

Aflat la Istanbul, Dimitrie Cantemir a descris modul in care se preparau si se administrau, acolo, diverse narcotice, mai ales opiu. „La turci - scria el - nu e poet mai ales, nu e savant desavarsit care sa nu intrebuinteze suc de mac“. Este putin probabil ca principele moldav sa nu fi incercat si el „suc de mac“, mai ales ca dregatorii il invitau adesea „la ospetele lor cele turcesti“, cum zice N. Costin. Boierii fanarioti au introdus acest narav si in spatiul romanesc. Despre domnitorul Constantin Racovita Cehan, cronicarul scrie: „De atata era strasnic ca manca afion si opiut dimineata si preste toata ziua se afla tot vesel“. Nicolae Mavrocordat era si el opiofil, iar Grigore II Ghica Voda a murit, in 1752, din cauza unei supradoze de opiu. Poetul Daniil Scavin („Daniil cel trist si mic“, cum il numea Eminescu) s-a sinucis la Iasi, in 1837, cu mercur si opiu. Si Alexandru Odobescu s-a sinucis, in 1895, cu o supradoza de morfina.