Unii dintre ei suspina inca dupa mama. Calugaritele imbracate in alb le potolesc durerea cu o mangaiere, cu un sarut. Altii zburda si canta. Alearga spre tine, te iau in brate si incep sa-ti povesteasca despre mama. "Parintii m-au dus intr-un spital cand eram mic, nu imi aduc aminte exact. Am aflat, la 10 ani, ca acolo m-am imbolnavit, de la o seringa murdara. Cica daca nu iti iei bine tratamentul poti sa mori. Am momente cand imi vine sa ma omor. Ma doare cand oamenii ne resping. Imi e rusine de ce fac ei. Dar nu ma sperii. Daca vrea, Dumnezeu ma ia. Mai vreau doar sa o vad pe mama", spune Nita, 17 ani, unul dintre cei 40 de copii seropozitivi de la Centrul "Andreea Damato" din satul Singureni. Miroase a lemn proaspat lacuit si a lalele. Peste tot numai lalele. Multe jucarii si baloane colorate. Casele sunt toate din lemn, unele sunt colorate in albastru, galben si sunt pline de desene. "Ne intelegem cu ei, au momente cand sunt nervosi, dar suntem alaturi de ei. Daca se taie, vin repede la noi: "Sora, vino, panseaza-ma repede".

Dragii de ei, cunosc exact ce li se intampla", spune sora Cristina. "Oamenii din sat ne injura si striga dupa noi "HIV-ule". Copiii se mai opresc sa se joace cu noi. Ies parintii: "Plecati de langa ei, luati si voi". Dar nu se ia, sa stiti, nu se ia", a mai spus Nita. Sta atat de aproape, incat i se simte respiratia. Dar nu se ia. Te ia de mana si zambeste. Continua sa vorbeasca. "Sunt aici de 6 ani. E bine, am o viata normala, sunt un om normal, dar ei, oamenii, ar trebui sa ne trateze la fel. Vreau sa ma fac electrician. Nu o sa le iau bani oamenilor, pentru ca stiu ca nu au". Isi freaca intruna mainile si isi apleaca sapca. Undeva, in coltul ochilor stau sa cada doua lacrimi. Are ochisorii usor strambi si refuza sa-si ridice capul.

Pe mama a omorat-o cu furca

Intr-un colt sta Mihaela. E din Botosani, o fetita de 16 ani. Ii plac mult bijuteriile si vrea sa se faca indianca. "Imi place mult sa pictez... indience, imi plac foarte mult filmele indiene... ii placeau mult si mamei, dar nu mai e, a murit, a omorat-o tata. A lovit-o cu furca si cu cutitul si a tarat-o la fan sa nu o manance cainii. Eu tipam sa o lase. Si azi am cosmaruri. El e la puscarie acum, iar mie imi e mai bine aici. Cand m-am imbolnavit, bunica voia sa ma duca la camin, eu fugeam de acasa si ma duceam la mama, la mormant si ma rugam ei. Mi-a murit si bunica acum trei saptamani. Nu stiu ce inseamna familia. De multe ori, ma simt atat de singura. Dar o visez mereu pe mama cum ma mangaie. Racesc foarte usor, asa s-o manifesta boala".

Nu vrem sa fim priviti ca niste animale

Linistea Mihaelei e intrerupta de tropaiala lui Gheorghita. Alearga si bate mingea. Vine langa ea, o pupa, o mangaie. Pe 3 septembrie implineste 17 ani si peste un an vrea sa se faca jurnalist, sa prezinte stirile la televizor: "Eu nu sunt bolnav, am venit aici doar pentru o perioada, o sa ma fac bine, stiu sigur. Am venit sa ofer educatie celor mici. Mama m-a lasat, cand aveam un an, la spitalul Victor Babes. Nu vrea sa ma ia inapoi, crede ca sunt bolnav. Eu sunt un copil normal. Uite, vezi cum alerg? Azi am pus morcovi. Se sapa pamantul, se sparg bolovanii, se fac randuri, randuri, se pune samanta si peste o luna ies morcovii".

Gheorghita pleaca si face intruna cu mana. Nita se intoarce catre Mihaela sa o imbarbateze: "Eu v-am luat intotdeauna apararea. Nu trebuie sa va fie frica de boala. Ganditi-va la ceva frumos. Suntem cu totii oameni. Nu va lasati priviti ca pe niste animale". Se apropie si mai tare si, de data asta, isi da sapca jos. Este tuns aproape la piele si priveste in sus, ridica ochii: "Asa sunt eu. Curajos. Sunt multi care vin si pleaca, nici macar nu stau de vorba cu noi. Fug ca de lepra. Zic ca nu au timp. Sunt smecheri, crezi ca eu nu ii cunosc? Le e scarba de noi. Eu am citit mult despre boala. Cateodata sunt ametit, nu imi e deloc bine. Atunci ma ia frica. Imi e frica de moarte. Viata e scurta ca o floare, imboboceste, infloreste, se ofileste. Eu nu stiu pe unde sunt acum... Dar, astept sa vina Pastele, sa invie Domnul. Fara El, nu as reusi...". Unii dintre ei suspina inca dupa mama. Calugaritele imbracate in alb le potolesc durerea cu o mangaiere, cu un sarut.

Altii zburda si canta. Alearga spre tine, te iau in brate si incep sa-ti povesteasca despre mama. "Parintii m-au dus intr-un spital cand eram mic, nu imi aduc aminte exact. Am aflat, la 10 ani, ca acolo m-am imbolnavit, de la o seringa murdara. Cica daca nu iti iei bine tratamentul poti sa mori. Am momente cand imi vine sa ma omor. Ma doare cand oamenii ne resping. Imi e rusine de ce fac ei. Dar nu ma sperii. Daca vrea, Dumnezeu ma ia. Mai vreau doar sa o vad pe mama", spune Nita, 17 ani, unul dintre cei 40 de copii seropozitivi de la Centrul "Andreea Damato" din satul Singureni. Miroase a lemn proaspat lacuit si a lalele. Peste tot numai lalele. Multe jucarii si baloane colorate. Casele sunt toate din lemn, unele sunt colorate in albastru, galben si sunt pline de desene.

"Ne intelegem cu ei, au momente cand sunt nervosi, dar suntem alaturi de ei. Daca se taie, vin repede la noi: "Sora, vino, panseaza-ma repede". Dragii de ei, cunosc exact ce li se intampla", spune sora Cristina. "Oamenii din sat ne injura si striga dupa noi "HIV-ule". Copiii se mai opresc sa se joace cu noi. Ies parintii: "Plecati de langa ei, luati si voi". Dar nu se ia, sa stiti, nu se ia", a mai spus Nita. Sta atat de aproape, incat i se simte respiratia. Dar nu se ia. Te ia de mana si zambeste. Continua sa vorbeasca. "Sunt aici de 6 ani. E bine, am o viata normala, sunt un om normal, dar ei, oamenii, ar trebui sa ne trateze la fel. Vreau sa ma fac electrician. Nu o sa le iau bani oamenilor, pentru ca stiu ca nu au". Isi freaca intruna mainile si isi apleaca sapca. Undeva, in coltul ochilor stau sa cada doua lacrimi. Are ochisorii usor strambi si refuza sa-si ridice capul.


Despre autor:

Adevarul

Sursa: Adevarul


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.