Turnatoria la Securitate nu era chiar obligatorie

De cele mai multe ori, argumentul folosit in zilele noastre de informatorii Securitatii pentru a se disculpa este ca “nu au avut de ales” si ca au fost obligati sa semneze actele de colaborare si, mai apoi, sa furnizeze note informative despre prieteni sau colegi. Cercetarea dosarelor din arhiva CNSAS spune insa o alta poveste si arata ca cei vizati de Securitate pentru a fi recrutati ca informatori aveau posibilitatea de a nu accepta colaborarea, iar insisi ofiterii de Securitate luau in calcul aceasta posibilitate si puneau la punct scenarii prin care, in cazul unui refuz din partea celui vizat, sa bata in retragere.

Mihai Albu, cercetator acreditat CNSAS, a publicat recent cartea “Informatorul. Studiu asupra colaborarii cu Securitatea” la Editura Polirom, in care detaliaza acest aspect, accentuand asupra caracterului relativ voluntar al colaborarii.

Atat cat am reusit sa identificam in dosarele Securitatii, cel putin dupa 1965 si numai pentru cei aflati in libertate, nimeni dintre cei vizati pentru recrutare si care au refuzat colaborarea nu a avut de suferit altceva decat sicane sau presiuni. In cel mai rau caz au fost introdusi in baza de supraveghere informativa generala. Daca ulterior se manifestau «dusmanos», deveneau obiectul unor forme mai elaborate de urmarire informativa”, spune Albu in cartea sa.

Iata insa ce notau organele de Securitate sau ce declarau cei care nu acceptau sa fie informatori: „Tot in discutii, D.N. a declarat ca refuza sa colaboreze cu organele de Securitate motivand ca nu-i permite constiinta sa faca acest lucru si ca e ocupat cu probleme de serviciu si in familie”, scrie in Dosarul de retea nr. 111, fila 2, din arhiva CNSAS. Un refuz si mai transant se afla in Dosarul nr. 52057: „Subsemnatul H.H. refuz sa dau informatii organelor de Securitate, intrucat nu-mi sta in caracter”.

„Nu cred ca le era usor sa refuze. Cei vizati pentru recrutarea ca informatori nu stiau insa ca, pentru orice plan de recrutare, exista si o varianta de retragere a ofiterului de Securitate. Am intalnit chiar un caz in care, dupa ce a refuzat colaborarea, un cetatean s-a prezentat cu bocceluta facuta la Securitate, fiind convins ca va fi oricum arestat. Nu a patit insa nimic. Din start, ofiterul avea ideea ca s-ar putea ca recrutarea sa nu fie un succes, iar atunci cel vizat nici macar nu trebuia sa-si dea seama ca a fost in vizorul Securitatii pentru recrutare”, detaliaza Albu.

In situatia unui refuz de colaborare, nu numai cel vizat suferea diverse sicane, ci chiar ofiterul de caz avea probleme profesionale, deoarece recrutarea se facea in urma unei analize atente a persoanei in cauza din care reiesea ca e potrivita pentru rolul de informator. „Practic, ofiterul de Securitate primea o palma pentru ca nu il studiase suficient pe cel pe care voia sa-l recruteze.” „Am citit un dosar in care, dupa ce un elev de liceu a refuzat colaborarea cu Securitatea, ofiterul de caz a propus in cadrul unui raport exmatricularea sa. Dar s-a opus tocmai superiorul ierarhic al acelui ofiter, care intr-o insemnare marginala pe acelasi raport a notat ca ratarea recrutarii nu era vina elevului“, adauga Albu.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe