„Eu sint sotia lui Laurentiu. Imi este foarte greu sa va scriu, dar o fac pentru amintirea sotului meu“, ne-a spus Antonela Rozolimo, vrind sa puna ordine intre inventiile si zvonurile aparute dupa moartea alpinistului Laurentiu Bulareanu, anuntata si de Cotidianul in editia din 29 ianuarie. Informatiile publicate atunci in presa argentiniana, dar si autohtona, plus reactiile de pe Internet ale unor colegi montaniarzi, au determinat-o pe sotia lui Lenti sa ne scrie.

„Este pacat si rusine ca, despre un alpinist cu experienta lui, se poate scrie sau gindi ca nu a facut aclimatizare, ca avea probleme cardiace sau ca a fost lasat singur pe munte... As fi poate un pic mai impacata daca ati putea scrie adevarul despre ce s-a intimplat“, explica ea. „E foarte greu si de neacceptat sa vezi ca persoana cea mai draga, parte din corpul si sufletul tau, se chinuieste si se stinge linga tine, fara sa poti face nimic pentru ea, pentru ca apoi sa ajunga subiect de discutii, supozitii, pareri si speculatii...“, mai adauga Antoanela in e-mailul trimis catre Cotidianul. Restul ne-a povestit, acasa la ea, in interviul care urmeaza.

Cum a decurs expeditia?

A fost o expeditie organizata dupa toate canoanele si regulile posibile. Cu ghid, cu zile de aclimatizare, cu informatii continue despre vreme, cu alimentatie speciala, cu control medical in tabara de baza, deci nu a fost vorba ca avea probleme de inima si a urcat nesocotindu-le sau ca nu a facut aclimatizare si ca urmare a avut probleme din cauza altitudinii, cum au sustinut unii.

Si atunci, ce s-a intimplat de fapt?

Nu s-a intimplat nimic special, pur si simplu a fost o conjunctura nefericita. Am ajuns in Argentina pe data de 11. Am stat la 2.700 de metri doua zile, am urcat si am coborit pe diferite virfuri din jur, la 3.000, 3.500 de metri. In grup eram zece persoane din diferite colturi ale lumii, dar in afara de noi nu era nici un roman. Apoi unii au renuntat, ca nu toti erau neaparat alpinisti si in cele din urma pe virf am urcat cinci. Am ajuns pe 26. Pe la 7 dimineata am inceput sa urcam spre virf si am ajuns sus pe la ora 15.00. Dar traseul a fost urmatorul: sint doua tabere de baza, una la 3.500 de metri si alta la 4.400. Si am stat exact cum este programul standard. Pe 18 am ajuns in tabara de baza, apoi am stat doua zile la 3.500, aclimatizare la 4.000 si coborire din nou la 3.500. Aclimatizarea se face urcind in taberele superioare, stind acolo un pic si coborind pentru noapte. De la 4.400 in sus sint trei tabere de altitudine unde se sta cu cortul: una la 5.000, o alta la 5.600 si o a treia la 6.000. De la 6.000 se urca spre virf.

Care este rostul acestor tabere?

Citeste si:

Sint niste locuri fixe pentru ca nu se pot pune corturi decit acolo, relieful nu iti permite. Noi am urmat traseul standard pentru ca nu am vrut sa riscam nimic, am vrut sa urcam virful cu orice pret. Adica am avut grija sa avem apa necesara, sa avem hrana corespunzatoare asigurata. Sa nu consumam energia noastra facind si aceste lucruri care tin de logistica. Apa e foarte importanta, consumam 5-6 litri pe zi, de fapt, cit de mult puteam, ca sa dreneze substantele toxice si sa te poti adapta mai usor la altitudine. Iar mincarea trebuie sa fie usoara, adica nu grasimi sau alimente grele, dar, totusi, consistente in calorii. In tabara de baza am mincat tot timpul friptura cu legume si fructe proaspete. Urcarea doar pe acest munte a creat o intreaga industrie, e un business, sint firme specializate care formeaza echipe care sa urce pe Aconcagua.

Citi urca muntele acesta intr-un sezon?

Intr-o zi ajung pe munte aproximativ trei grupuri de cite 7-10 persoane.

Care e perioada in care se organizeaza aceste expeditii?

Perioada este exact opusul de la noi, adica se urca in iarna noastra, incepind din decembrie pina la sfirsitul lui februarie. Mai e un detaliu important, o prevedere contractuala: cind ai ajuns la 6.000 de metri, ai trei zile sa urci pe virf. Daca in acele trei zile nu ai urcat, fie ca nu ti-a permis vremea, fie din alt motiv, la revedere, poti cobori. Am ales sa urcam pe 26. Totul a decurs absolut normal. Nu am avut dureri, am mincat amindoi. Si vremea a fost buna. Dimineata, cind am plecat, era inca intuneric, soarele a aparut la sapte. Temperatura era normala, adica sub minus 20 de grade pe virf. A fost o zi chiar foarte frumoasa. Asa ca am urcat, noi cei cinci (pe linga cei doi ghizi, ceilalti trei colegi erau din Elvetia, Africa de Sud, Italia). Stiam detaliile de pe Internet si de la cei care au fost. Recunosteam traseul dupa pozele pe care le vazuseram inainte.