“Istoria Uratului” este ingrijita de acelasi Umberto Eco si este o continuare a precedentului volum pe care l-am discutat, punand in antiteza cele doua extreme ale “Figurii umane” desi de multe ori, pentru unii, “Bruttezza” devine “Bellezza”! “Frumosul e urat si uratul e frumos” se spunea si in Macbeth, iar autorii pun in discutie acum, de exemplu, tablourile lui Rembrandt - celebra sectionare a unui cadavru - si Picasso, “Guernica” - reprezentari ce amesteca starile de oroare si teroare, trezind complexe sentimente in privitori. Chiar coperta acestei istorii a “urateniei” reproduce o pictura antologica din secolul al XVI-lea: “Indragostitii nepotriviti” de Quentin Massys, inca un semn al atractiei contrariilor (coincidentia oppositorum).

Manifestarile inesteticului de-a lungul vremii sunt mai spectaculoase decat ale modelelor de frumusete - si in textele de aici si in fotografii vom face o incursiune in lumea cosmaresca, de tipul dantescului Infern: “nebunie, demonism, diformitati, pana la “freaks” si “horrorul” filmelor secolului XX. ICON-urile grotescului si decadendentei (“cele mai seducatoar violari ale canonului clasic”) ating abisurile si temerile cele mai ascunse din fiinta umana, mergand catre asimetrie, dizarmonie, desfigurare, cu toate arhetipurile ce tin de uratul spiritual sub toate formele sale - criminalitate, vrajitori, - sau in “categorii” ale domeniului: obscen, gretos, dizgratios, oripilant, monstruos, etc. Putem spune ca toate aceste spectre ale neplacutului stau sub semnul aceluiasi sentiment pe care-l trezesc toate formele “deviationiste”: TEAMA, - deci, pana la urma, cartea de fata e si o istorie a fricii. O sa descoperim ca multi dintre regii Frantei nu erau tocmai etaloane de impresionat masele (inclusiv “uratelul” Henric al IV lea); ca pentru multi comentatori uratul era analog cu Raul moral; diferentele intre Uratul in sine (un bubos cocosat, par exemple) si cel ca forma (“un dezechilibru aparut in raportul organic dintre spatiu si intreg”) dar si reprezentarea artistica a amandurora, cu discrepantele si disproportiile de rigoare. In lumea clasica greaca, avand stereotipii care dominau prin frumusete - gen Apollo sau Afrodita - doar reprezentarile menadelor sau centaurilor puteau impresiona negativ. Totusi, sirenele, niste elemente furioase si disfunctionale, care ademeneau marinarii, erau infatisate ca niste femei frumoase! Hidra, Meduza sau Saturn care-si devoreaza fiii in primul pranz primordial al teofagiei universale sunt alte motive antice. Monstrii isi vor continua ascensiunea in Evul Mediu si Renastere, unde vor fi interpretati drept creaturi anti-christice (Diavolul era prezentat in esenta drept ceva si malefic si dizgratios, cu toti “trimisii” sai - doar in postmodernitate, in filmele controversate ale lui Scorsese sau Mel Gibson, oponentul lui Iisus poate lua si infatisari placute, ca ale sirenelor de care vorbeam anterior!).

Tot ceea ce tine de Infern si Apocalipsa nu va avea insa de-a lungul Istoriei o reprezentare prea plina de farmec, ci va miza pe aceeasi frica, prin descompunere, hidosenie, terifiant. Daca Universul poate fi unul mangaietor, al lucrurilor luminoase, el poate deveni in unele creatii artistice si ca o camera intunecata, un “muzeu al ororilor”, al figurilor de ceara care starnesc repulsia. O putem numi o estetica a irationalului, a “lipsei de masura” (hybris), obscenul dandu-si mana cu uratul in comic carnavalesc, modelul antifeminin fiind urmarit in baroc si manierism, iar Diavolul (ce devine in Iluminism un “biet” Mefistofel) vazandu-si apogeul in opera Marchizului de Sade, adevarata lectie de Sodoma si Gomora in plina stralucire a Frantei. Romanticii recupereaza neplacutul prin figuri de damnati, nefericiti si bolnavi, avangarda ducandu-l pana la... sublim! Azi, putem percepe “uratenia industriala” a noului, cat si pe a “celuilalt”, desfraul “kitsch”-ului si “camp”-ului. Ironice si alegorice satire la adresa industriei Mall, consumiste, apar in filmele veteranului Romero despre zombies, mortii-vii. Dar nu cred ca, in arta postmoderna, cineva a transfigurat, la fel ca Dali in pictura, mai reusit decat Jhon Waters in film (“Divine”-ul din “Flamingo roz”) si Marilyn Monroe in muzica tot ceea ce numim ATRACTIA RAULUI, frumusetea uratului.