Marina Constantinescu, in calitatea ei de unica selectionera si de directoare a festivalului, a dorit si a reusit sa ofere o panorama aproape completa a tot ceea ce poate alcatui un drum sau inceputul unui drum semnificativ in teatrul romanesc de azi.

Da, asa cum bine spune ea de atatea ori, regizorul este persoana care poate marca decisiv aceasta evolutie, nu doar cea a unui colectiv anume, ci a tuturor celor care se raporteaza la creatia lui.

Poate sa-ti placa sau nu ultimele creatii ale lui Mihai Maniutiu, poti sa aderi sau nu la maniera sa polifonica de a construi inteligibil pe un fundament criptic (vezi Ecleziastul), dar fluiditatea si frumusetea imaginilor imping nevoia de a intelege undeva printre hainele lasate la garderoba.

Am constatat si cu ocazia acestui festival: exista spectacole care pierd din maretie si glorie de indata ce incerci sa intelegi ceva; asa a fost cu mult glorificatul Filosofii in conceptia, realizarea si amplasarea in spatiu a expozitiei de Josef Nadj, ca sa ma refer la cel mai celebru (si ca sa ma fac definitiv de ras), asa e in buna masura Hamletmachine regizat de Dragos Galgotiu: stai in fotoliu, iti place, ar fi greu sa explici in cuvinte de ce. Poate ca asa si trebuie.

Citeste si:

Dincolo de contactul cu inexplicabilul lovit de blestemul tacerii, vad imense desfasurari de forte pentru a recrea pe scena ceva ce seamana cu lumea in care traim prost, dar daca pierdem cifrul oferit de demiurgul-regizor, am putea trai si mai prost.

Eu l-am pierdut si de atunci traiesc prost nu doar la administratia financiara, ci si la teatru, unde colegii mei ezita sa spuna ce le-a placut si ce nu, supusi (fara a se folosi niciun mijloc de coercitie) unei opinii majoritare compusa dintr-o increngatura de ifose si interese.

Sigur e problema mea personala daca pusa in situatia de a revedea un spectacol as prefera Nasul lui Dabija Faustului lui Purcarete. Cred ca ceea ce a patit functionarul lui Gogol e la fel de important si de dureros, la fel de plin de consecinte ca si pactul lui Faust.