Spun "curiozitate", pentru ca Eliade si Sebastian au fost cei mai buni prieteni, au deschis impreuna noi orizonturi de gandire si simtire, ca la un moment dat, marea lor prietenie sa esueze lamentabil si dureros. Am incercat sa umblu prin subteranele acestei drame si rezultatele investigatiei au devenit cartea "Mircea Eliade si evreii. Din culisele unui divort istoric", publicata cu prilejul sarbatoririi centenarelor lui Eliade si Sebastian. Evident, un demers editorial curios. Dupa cate stiu, o asemenea cercetare nu a mai fost incercata pana acum, ea se adaoga straduintei de decriptare a operei si vietii celebrului savant si scriitor roman, dintr-un unghi de vedere specios, acela al dizolvarii unei mari prietenii din motive etnice si rasiale.

Eliade este considerat cel mai stralucit reprezentant al elitei tinerei intelectualitati romanesti din preajma celui de-al II-lea Razboi Mondial, elita atrasa de extremismul nationalist si inspiratoare de dezordini legionare. Eliade nu a fost vazut purtand camasa verde legionara, marturisea ca nu se inscrisese in vreun cuib legionar. Dar regele Carol al II-lea, cand i-a arestat pe toti sefii legionari, profesori, generali, scriitori, ziaristi, muncitori si studenti, cu apartenente majore la Miscarea legionara, printre internatii din lagarul de la Miercurea Ciuc se afla si legionarul Mircea Eliade - "seful generatiei tinere". Dupa razboi, Eliade devine profesor la Universitatea Sorbona din Paris si apoi devine seful catedrei de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Cartile sale traduse in numeroase limbi straine ii sporesc celebritatea. Va fi socotit intemeietorul unei noi discipline stiintifice: istoria religiilor. Moare in 1979, la Chicago, la 22 aprilie 1986.

Pe acest fundal biografico-istoric, am incercat sa zugravesc una din cele mai sfasietoare drame omenesti interbelice, care a acoperit si anii razboiului, chiar daca protagonistii acestei drame se aflau la mii de km departare unul de celalalt.

Scandalul ierusalimitean din anii '60

Investigatia privind "divortul" dintre Eliade si evrei am inceput-o la Ierusalim. In anii '60, ilustrul savant roman fusese invitat de prietenul sau Gershom Scholem, o alta somitate in istoria religiilor, sedul catedrei de gandire iudaica la Universitatea Ebraica din Ierusalim, sa tina o conferinta in fata studentilor si profesorilor israelieni. Eliade si-a pregatit conferinta, care vorbea de "Dumnezeu, credinte si mituri biblice" si-a cumparat biletul de avion si se pregatea sa zboare la Ierusalim. Dar n-a fost sa ajunga acolo. Un grup de intelectuali israelieni, fosti militanti ai organizatiilor sioniste din Romania, multi dintre ei batuti si schingiuiti in inchisorile Securitatii, si-au amintit de trecutul "legionar si nazist" al lui Mircea Eliade si s-au adresat mass-media: profesorul roman ar fi trebuit sa treaca cu masina peste trupurile lor, intinse pe pavajul din fata intrarii in Universitatea Ebraica, ca sa ajunga sa conferentieze. Ulterior, prin 1972, a aparut la Ierusalim "Toladot", o revista de istorie a evreilor din Romania, in paginile careia era denuntat trecutul legionar al savantului roman.

Descumpanit, Gershom Scholem i-a solicitat lui Eliade un raspuns la aceste acuzari grave. La 23 iulie 1972, Eliade a raspuns. Despre aceasta scrisoare esentiala pentru istoria romaneasca si evreiasca, depotriva, am mai relatat in ZIUA.

Citeste si:

Epistolar crestino-iudeu

"Draga colega, ii scria Eliade lui Scholem. Sunt profund mahnit sa vad ca stima si prietenia pe care mi le-ati aratat va provoaca azi neplaceri si tin, inainte de toate, sa va exprim regretele mele. Lectura fragmentelor din Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a mahnit profund, caci Sebastian era unul din cei mai buni prieteni ai mei, iar "raceala" care a marcat ultimii ani ai prieteniei noastre era consecinta unei suparatoare neintelegeri. Sunt in parte raspunzator de aceasta neintelegere. Tocmai de aceea, moartea tragica a lui Sebastian, in primavara anului 1945, a constituit pentru mine un soc aproape traumatic, caci ultima posibilitate de a lamuri neintelegerea a disparut. Sunt prea obosit (stiti ca am avut o criza de pericardita) pentru a va povesti amanuntit circumstantele care au subminat progresiv prietenia noastra, prietenie al carei ecou va putea fi resimtit in Jurnalul integral al lui Sebastian si in acelasi timp intr-al meu, atunci cind va fi publicat. Voi nota, pe scurt, elementele esentiale...

Nu imi amintesc sa fi scris o singura pagina de doctrina sau de propaganda legionare. Dar Sebastian citeaza (pagina 24, coloana 1) cateva randuri dintr-un text aparut in cotidianul Garzii de Fier, Buna Vestire (14 decembrie 1937) si intitulat "De ce cred in victoria miscarii legionare". Nu am colaborat niciodata la acest ziar. Totusi, acest text exista, pentru ca Sebastian il citeaza. Probabil era raspunsul, oral, la o ancheta, raspuns "editat" de redactor. Mi-e imposibil sa precizez mai mult. in epoca insa, colaboram la multe saptamanale importante, in care as fi putut expune in voie asemenea idei. De ce n-am facut-o?

Cu toate acestea, de multa vreme a fost acreditata legenda ca eram unul dintre "doctrinarii" Garzii de Fier. Daca aceasta poveste n-ar fi atat de neplacuta, as putea sublinia extravaganta cazului meu: unicul "doctrinar" caruia nu i se cunoaste nici o carte, nici o brosura, nici un articol, nici un discurs care sa se refere la partidul politic al carui ideolog este considerat! Mai multe fapte au contribuit la constituirea acestei legende: a) printre prietenii comuni pe care ii aveam, Sebastian si eu, exista un anumit numar care erau legionari; b) ziarul "Cuvantul", la care Sebastian a fost redactor pana la interzicerea aparitiei lui de catre regele Carol, in 1934, devenise un organ prolegionar, iar la reaparitie, in septembrie 1941, era chiar considerat organul Garzii de Fier. in acea vreme, ma gaseam la Londra si nu am trimis nici un articol; c) in fine, si mai ales, eram Sebastian si cu mine, elevii si fidelii admiratori ai profesorului Nae Ionescu, directorul ziarului "Cuvantul". Mi-ar trebui pagini si pagini pentru a va prezenta figura complexa a acestui filozof pasionat de problemele religioase, dar si de probleme politice, si care a fost succesiv cel mai eficace suporter al lui Iuliu Maniu si al partidului sau national - taranesc, apoi prietenul si consilierul intim al regelui Carol, iar in final redutabilul sau critic, ceea ce l-a apropiat de Germania si de Garda de Fier.

Nae Ionescu a fost adorat si defaimat cu o egala fervoare, si chiar si azi, la treizeci si doi de ani de la moarte, numele sau continua sa provoace o furtuna de ura sau de exaltare. La fel ca mine si ca multi alti prieteni si elevi, Sebastian nu s-a indepartat de Nae Ionescu atunci cand acesta a devenit ideologul Garzii de Fier. Aceasta fidelitate i-a cauzat un numar mare de neplaceri, mai cu seama dupa ce si-a publicat romanul "De doua mii de ani", cu o prefata de Nae Ionescu. Aceasta lunga prefata era socotita o justificare a antisemitismului, iar Sebastian a fost violent atacat de presa de centru si stanga, in asa masura, incat a trebuit sa scrie, ca sa se apere, o carticica intitulata "Cum am devenit huligan". Am fost printre rarii autori care, in doua ample articole publicate in revista "Vremea", nu numai ca i-am luat apararea lui Sebastian, dar am criticat aceasta prefata, aratand ca argumentele lui Nae Ionescu nu se pot justifica teologic, asa cum gandea el. La randul meu, am fost salbatic atacat de presa de dreapta. in emotionanta dedicatie pe care Sebastian a scris-o pe exemplarul daruit mie din "Cum am devenit huligan", ma numea "singurul sau punct de sprijin in timpul furtunii". Atunci cand Jurnalul lui Sebastian va fi publicat integral, se va gasi probabil o pagina datata 15 martie 1940, care ne va descrie pe amandoi, in lacrimi, la capataiul lui Nae Ionescu, care tocmai murise...