De ce sa nu citim “Opiul intelectualilor”?

Dar cine a spus ca nu trebuie sa citim “Opiul intelectualilor”? E numai o figura de stil polemica, draga domnule Istodor, sau vreo tendinta in lumea romaneasca a momentului, al carei puls nu sint in masura sa-l simt, chiar in amanunt, din indepartata America? Inainte de toate, eu cred ca trebuie sa putem sa citim orice, de la Biblie la “Mein Kampf”sau la “Cartea rosie” a lui Mao. Unele carti pot fi numai pierdere de vreme, dar asta nu e un motiv de interdictie. Apoi, in cazul nostru specific, as spune ca e important sa-l citim si sa-l recitim pe Raymond Aron. Eu, de pilda, am facut-o destul de curind ca sa-mi repun in memorie o serie de judecati ale lui Aron, inoxidabile in timp, cu ocazia “crizei banlieu-urilor” din Franta si a reactiilor antipatice impotriva explicatiilor lui Fienkielkraut. Se uita prea adesea contextul specific in care a aparut cartea lui Aron si faptul ca aceasta propunea o analiza istorica minutioasa (de la “epopeea revolutionara” care a rupt Franta in doua spre sfirsitul secolului al XVIII-lea si pina la “religia Revolutiei”). Cine a explicat mai bine decit Aron statutul intelectualului, si, subsecvent, “opiomania” sa? Spune Aron ca, de-a lungul secolelor, ginditorii si artistii nu se deosebeau prea mult de cler, prin aceea ca aveau, ca si clerul, functia de a mentine sau de a comenta credinta Bisericii si pe aceea a Cetatii. O data cu tendinta de secularizare si a disparitiei mecenatilor, intelectualii isi cistiga libertatea in aceeasi masura in care isi pierd tot mai mult securitatea materiala. Intelectualul francez, arata Aron, devine astfel un sistematic opozant, mai ales in situatia in care forma de stat (Republica sau Monarhie) era inca neclara.

Stinga intelectuala dezvolta o mistica revolutionara pe fundalul unei societati secularizate. In aceeasi masura, din opozitia sistematica la realitate intelectulii devin extrem de sensibili la utopie, un fel de punte intre real si ideal. Trebuia intreg acest studiu socio-istoric pentru ca sa ajungem la stringenta contemporana a cartii lui Raymond Aron (aparuta in 1955): marea eroare a intelectualilor care se angajeaza in politica este aceea ca, atrasi de utopii, vor adopta intotdeauna o atitudine vizionara, romantica, in total conflict (sau ignorare) a realitatii; o atitudine mai degraba metafizica decit pragmatica si, in cele din urma, iresponsabila. Sub imperiul acestei mentalitati, critica (de sistematici opozanti) a intelectualilor se bazeaza nu pe realitati si amanunte, ci pe idei abstracte. Ideologia inlocuieste realitatea. Aron se intreaba, in context (si ginditi-va care era contextul anilor '50!), cum e cu putinta ca intelectualii din Franta sau cei din Est (inca mai aproape de fenomen) sa mai jure pe comunismul de tip sovietic, de orice tip, sau sa opuna realitatii hidoase o alta fantosa ideologica, aceea a “comunismului real”. E usor de spus azi, cum am citit undeva, ca Aron spune lucruri pe care le stie toata lumea. Mai tinarul meu prieten ar fi trebuit sa-si inchipuie ca “le stie toata lumea” tocmai pentru ca a existat unul ca Raymond Aron care, in contextul intelectualitatii franceze si de aiurea, vitupera mereu impotriva inegalitatii din lume, a imperialismului american, si-a pastrat echilibrul cartezian (ori mai degraba kantian, caci el insusi se revendica de la Kant), moderatia, realismul si spiritul responsabil. Cum bine spune Nicolas Bavarez in chiar titlul cartii sale, Raymond Aron a fost “un moralist in secolul ideologiilor”. Nu e putin!

Citeste si:

De ce Sartre, si nu numai el, a fost bou?

Bou nu cred ca a fost, am un respect prea mare pentru acest animal truditor... Sartre ilustreaza cum nu se poate mai bine opiomania intelectualului, asa cum o explica Raymond Aron. Sint aici o serie de imprejurari interesante pe care nu as vrea sa le trec cu vederea. Prima e mai degraba cu totul fortuita: Sartre, Aron si mai putin cunoscutul astazi filosof si scriitor Paul Nizan s-au nascut in acelasi an, 1905. Toti trei exceptionali absolventi ai ENS (École Normale Superieure) in 1924. Prieteni extrem de buni, impart totul, de la viata zilnica (Sartre si Aron aveau sa-i fie martori de casatorie lui Paul Nizan in 1927), la lecturile literare si filosofice si evaluarea lumii politice. Printre altele, e interesant de retinut ca Raymond Aron este cel care i-a revelat lui Sartre pe Husserl si fenomenologia, o piatra de hotar in gindirea sartriana. Sartre si Nizan intra in Partidul Comunist Francez. Sartre avea sa ramina, Nizan paraseste partidul comunist in 1939, revoltat de Pactul Molotov-Ribbentrop. Mobilizat, moare in batalia de la Dunquerque, in 1940, luptind contra Germaniei naziste.