Una este sa-i citesti Memoriile si alta sa-l vezi si sa-l auzi vorbind pe Ingmar Bergman, pret de o ora si jumatate, intr-un film. Una este sa te miri afland din lecturi despre ursuletul de plus primit de la matusa Ana pe cand avea opt ani, si alta sa descoperi, cu emotionata uimire, ca smotocita jucarie nu a disparut niciodata din preajma marelui artist, de-a lungul a aproape optzeci de ani.


Si-a schimbat locuintele, nevestele, dar micul animal, probabil candva maroniu, nu s-a ratacit. L-am vazut proptit de o fereastra, in timp ce marele cineast isi povestea viata, in documentarul Insula lui Bergman, al norocoasei regizoare Marie Nyrerod.

Poate ca prea duiosul - nu-i asa? - amanunt ar fi trecut neobservat, daca de el nu ar fi legata cea mai veche amintire cinematografica a artistului. si „cea mai umilitoare”, spune el. in vreme ce fratele sau, Dag, fusese rasfatat cu un cadou magnific, un proiector de imagini, el primise, cum spuneam, ursuletul.