Ea umple spatiile goale din apartamentul frumos al eroinei (muziciana astmatica), coloreaza cosmarurile ei - amintiri din copilarie, cand era traumatizata de mama sau de profesoara sa, dar muzica nu poate umple singura golurile scenariului. Nu e de datoria ei. Scrie in caietul de presa ca "ramane (n. red. - sic) spectatorului sa-si imagineze motivatiile si intentiile personajului nevazut din film". Bun, dar ce date (si motivatii) iti ofera filmul ca sa-ti poti imagina motivatiile necunoscutului care o hartuieste pe eroina? Sau ca sa vrei s-o faci? Nu prea multe. Am gresi, cred, daca ne-am bate prea mult capul, caci ce conteaza pentru regizor nu sunt nici povestea, nici jocul actorilor, nici prezenta lor (asa cum spune el), decat daca se refera la prezenta corpurilor golite de continut. Conteaza doar vizualul. Nu-i vorba, filmul e foarte frumos pe dinafara. Scenografia (creata tot de Gheorghe Preda) e "prezenta", nu are aura aia de functionalism de firma din "Dupa ea", de pilda. Imaginea lui Silviu Stavila e curata si limpede. Costumele realizate de Mihaela Ularu ti le-ai dori in garderoba proprie si caracterizeaza personajul. Montajul Laurei Georgescu Baron imprima un anumit ritm filmului, chiar daca de multe ori te gandesti ca e un videoclip mai lung. Insa acestea raman lucruri de suprafata in conditiile unei lipse de interes pentru ce se comunica.