UNESCO ii dedica mai multe actiuni sculptorului Constantin Brancusi, pentru a marca cinci decenii de la disparitia artistului.

Iar muzeul Picasso organizeaza o retrospectiva a cubismului, centrata pe opera pictorului, cu care ocazie sunt aduse din alte muzee si colectii ale lumii tablouri si obiecte ce refac, aproape pedagogic, inceputurile acestei radicale miscari.

si iata-ne trimisi spre anul 1907, anul unei duble mari revolutii artistice, moment decisiv in istoria sculpturii, cat si in cea a picturii. E momentul in care Brancusi, aflat deja la Paris de trei ani, paraseste atelierul lui Rodin si incepe sa-si caute propriul sau drum. Rugaciunea, Cumintenia pamantului si Sarutul sunt concepute acum.

Ele marcheaza o revelatie, o indrazneala aproape inimaginabila, inceputul acelei aventuri care il va conduce pe Brancusi sa elimine din sculptura chiar „sculpturalitatea", regula ce subintelegea reprezentarea figurii umane. Brancusi da la o parte ecuatia de mimesis si plonjeaza in reprezentarea interioara a formelor. De la el incepand, sculptorii vor invata sa materializeze idei. Un suflu parca necunoscut pana atunci incepe sa imprime in materia amorfa, in piatra sau in metal, viata unor forme interiorizate. Brancusi va perfectiona asemenea forme cu grija unui demiurg care isi concepe monadele.

Picasso, la randul sau, traverseaza anul decisiv al unei revolte personale, care il va ajuta sa se desprinda de Cezanne, de Ingres sau de Puvis de Chavannes, dar si de competitorul sau direct din acea perioada - Matisse. Pentru el este anul Domnisoarelor din Avignon si a altor portrete in care este „sabotata" figura umana. Iar „les demoiselles" cu pricina nu sunt decat niste prostituate dintr-un bordel popular spaniol, venite in fata, spre noi, cu gesturi lascive si caricaturale, uratite in mod ostentativ.

Totul e o provocare, lumea e un bordel, ne aflam chiar in salonul de prezentare: priviti, luati, nu va iluzionati! Primele compozitii din aceasta serie erau chiar imbiate de un roz ironic, abia mai tarziu Picasso va abstractiza scena, deviind centrul sau de preocupari spre un manifest al formelor. Nu se vorbeste inca despre cubism in aceasta epoca.

Dar printre pictori staruie un soi de nervozitate, care ii impinge sa ia la bani marunti toate tehnicile si intreaga filosofie care au constituit prestigiul atator veacuri de mare pictura. Picasso, bunaoara, incepe sa se intrebe daca nu ar putea scapa de... perspectiva! Adica de acea proiectie in spatiu care, de la Giotto si trecand prin marii artisti ai Renasterii, a introdus o profunzime exceptionala in compozitie, ca si posibilitatea alternarii planurilor. Picasso se lauda intr-o scrisoare trimisa din Spania poetului Max Jacob (si chiar il roaga sa transmita aceasta veste si altui poet, lui Apollinaire!) ca a reusit sa faca un tablou in care nu mai foloseste „gaurile" - adica perspectiva.

Citeste si:

Este un nud pe care culorile stau pur si simplu, iar chipul a fost redus la un soi de masca, stil in care va fi pictat, mai tarziu, si portretul Gertrudei Stein. intalnirea lui Picasso cu Braque va fi decisiva; impreuna vor incepe sa descompuna spatiile picturale introducand unghiuri de falsa perspectiva, scotand in relief volume care incearca sa reproduca prezenta lor simultana frontala, abstractizand treptat formele, fara sa se indeparteze insa definitiv de lumea concreta. Cu un an mai tarziu, Picasso realizeaza deja cateva peisaje, la Horta del Ebro, ca o alternanta de cuburi.

Dar cele mai numeroase incep sa fie portretele si compozitiile de atelier, in care forme si obiecte fugitive se ascund indaratul acestor cuburi. Iar mai tarziu vor fi introduse chiar elemente ne „picturale"; Picasso lipeste in 1912 o impletitura de scaun pe unul din tablourile sale. E ca un superelogiu al realitatii ce se reprezinta ea pe sine intr-o compozitie artistica (restul scaunului este pictat, deformat; interventia realului netransfigurat si a gestului care transfigureaza se doresc simultane si de valoare egala). Asa a fost inventat colajul.

Picasso si Braque vor lucra cativa ani impreuna, pana in 1914, refuzand sa-si semneze operele, amestecand totul, dar si stimulandu-se reciproc, in frenezia cu care se simt atrasi de aventura cubismului. in 1990, la New York, a fost, de altfel, organizata o expozitie focalizata pe aceasta perioada comuna. De asta-data, muzeul parizian iti dirijeaza luminile doar spre uriasa masina transformationista care a fost Picasso. si vedem efectiv cum a aparut fiecare idee, cum au fost preluate elemente de la Ingres si deformate, sau de la altii; dupa cum se vede si momentul cand „arta negrilor" incepe sa influenteze dubla propensiune a lui Picasso: spre primitivism, dar si spre abstract.

Brancusi incepuse, la randul sau, munca de abstractizare a formelor sculpturale, iar vizitele la muzeul Guimet il familiarizeaza cu artele asiatice, mai tarziu cu cele africane, necunoscute in Romania. Parisul il aruncase deja in acest creuzet al culturilor, aici sculptorul roman descopera, si el, arta primitiva si, de asemenea, lumea formelor din istoria creativitatii umane, in care muzeele pariziene sunt atat de bogate.

Probabil ca in aceasta diversitate va fi simtit el necesar sa-si precizeze propriile repere interioare, nu doar despartindu-se de „fleicile" lui Rodin, dar si delimitandu-se de inhibitoarea mostenire culturala care a asigurat perioadele de glorie ale sculpturii. Parisul l-a obligat sa se caute si sa se simplifice. De fapt, sa-si gaseasca dimensiunea proprie, intre altele obligandu-l sa reinterpreteze si elementele din traditia romaneasca a formelor. Iar prima sa opera personala pare a fi tot un cub.

Dar un cub ce nu se vrea elogiu al geometriei, manipulare a spatiului sau manifest impotriva rotunjimilor, cat gest de impersonalizare, renuntare la mestesug, la „arta". Nu degeaba Cumintenia pamantului a intrigat si a provocat numeroase exegeze deja in acea epoca. Femeia cu trasaturi mongoloide, stransa in sine ca o piatra si tupilata la pamant, regaseste un filon arhaic ce te poate proiecta si in preistoria spatiului subcarpatic, si pe la inceputurile sumeriene.