Paul Cernat a inceput sa se documenteze pentru teza de doctorat „Avangarda romaneasca si complexul periferiei“ in anul 2000, iar redactarea propriu-zisa a durat trei ani. De fapt, a explicat criticul pentru Cotidianul, volumul care, incepind din aceasta toamna, va fi suportul scris al unui curs predat la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, „a fost scris si rescris de mai multe ori pentru ca, pe masura ce citeam noi arhive, conceptia mea despre literatura se modifica destul de mult“.

Rezultatul este „o lucrare la 'firul ierbii>> despre istoria primei faze a avangardei noastre (1908-1930), o lucrare centrata in jurul publicatiei 'Contimporanul>>, dar deschisa, deopotriva, catre 'preistoria ei>>“, arata criticul in prefata volumului.

Teza lucrarii este orientata in jurul relatiei dintre aparitia avangardei artistice si complexul periferiei, „'un complex>> traditional in cultura romana moderna“. Literatura autohtona din aceasta perioada se formeaza, remarca autorul, aproape in intregime in spiritul unei rupturi. Prima falie majora se produce intre ideologia posteminescianismului ruralist, paseist si xenofob, si cercul cosmopolit al poetului Alexandru Macedonski. Acestui contrast ii corespunde de fapt, arata Cernat, conflictul centru-periferie: primul este orientat spre inovatie, se pliaza peste modele literare occidentale, in special frantuzesti, pe cind provincia este axata imperturbabil pe traditia estetica. Scriitorii bucuresteni avangardisti viseaza la un viitor utopic in care influenta „mediocrei“ mici burghezii sa fie restrinsa, iar influentele poporaniste sa devina inexistente, aspiratie care se traduce intr-o literatura plina de „snobism“ si, in scurt timp, decadenta. Provincialii cad intr-o nostalgie pentru „vechea lume care dispare“, ceea ce se manifesta literar intr-un simbolism nevrotic, interiorizat.