Divina Comedie". "Florile Raului". "In cautarea timpului pierdut". "Ulysses". "Lolita". "Pe aripile vantului". Brahms, Bach si Beethoven. Fred Astaire si Clark Gable. Nici nu ne-am putea imagina cum ar arata proza moderna fara romanul lui James Joyce, de exemplu, la fel cum am fi incapabili, intr-o istorie a muzicii, sa ne prefacem ca Beethoven nu a existat.


Umberto Eco ne provoaca la un exercitiu pe cat de util pe atat de amuzant: util, pentru ca ni se demonstreaza cum istoria ne poate rade mai mereu in nas, si amuzant pentru ca nu se poate sa nu te distrezi cand afli ca Ceaikovski scria despre Brahms exact asa: "Am studiat indelung muzica acelui sarlatan. E un nenorocit lipsit de calitati". Sau Virgina Wolf despre Joyce: "Tocmai am terminat de citit Ulysses si cred ca este un esec... Este prolific si neplacut. Este un text necizelat, nu numai obiectiv, ci si din punct de vedere literar".

Dupa ce, in 2004, publica o fascinanta "Istorie a frumusetii", tradusa si in limba romana tot la RAO, Umberto Eco revine, explicand ca, de-a lungul timpului, daca pentru frumusete s-au gasit mii de definitii, daca frumusetii i-au fost inchinate zeci de studii si de tratate, uratul s-a dovedit o notiune mult mai greu de prins in cuvinte. De cele mai multe ori, explica Eco, uratenia a fost definita numai in relatie cu frumusetea, ca opus al acesteia, cand "diversele manifestari ale Uratului de-a lungul secolelor sunt mai bogate si mai imprevizibile decat se crede indeobste".