Pentru inceput, spuneti-ne cum v-ati simtit in concert la Ateneul Roman?

Publicul a fost uimitor, cred ca s-a creat acel dialog intre sala si scena pe care il doreste orice muzician: spectatorii s-au aratat sensibili, ne-au inteles imediat.

Folositi instrumente de epoca, ale caror sunete nu sint atit de penetrante ca cele pe care e obisnuit sa le auda publicul. Cum vi s-a parut acustica de la Ateneu?

Mi s-a parut o acustica frumoasa, e drept ca nu-i prea generoasa in sensul ca nu amplifica sunetul, dar ii pastreaza nuantele si claritatea.

„Enescu” v-a adus pentru prima oara in Romania. Ati acceptat imediat participarea la festival?

Oh, da, cele doua concerte de la Bucuresti au fost rezervate de mult timp. Pentru noi, tarile cu o puternica traditie muzicala, precum Romania sau Bulgaria, sint foarte importante, mai ales in cazul dvs, datorita acestui amestec de influente care dau invariabil nastere unei mari diversitati culturale, inclusiv in muzica. Ginditi-va la muzica veche pe care o facem noi: e rezultatul amestecului de influente crestine, iudaice si musulmane din Spania.

Citeste si:

Vorbind de aceasta muzica veche, careia i-ati dedicat ultimii treizeci de ani, cum v-ati indragostit de ea?

Presupun ca a inceput cind eram foarte mic: cind m-am apucat de muzica, la sase ani, am urmat cursuri de cint gregorian, de polifonie, si am fost atit de fericit atunci incit mai tirziu, cind m-am hotarit sa aleg calea muzicii, m-am intors, inevitabil, spre muzica veche. Am studiat violoncelul si asa am ajuns sa-mi placa Diego Ortiz, Marin Marais, Bach, dar apoi am descoperit viola da gamba si mi-am dat seama ca e un instrument minunat. M-a fascinat ideea de a cinta pe un instrument pe care nu-l mai folosea nimeni, dar mai ales o muzica pe care n-o mai interpreta nimeni. A fost ca o dragoste fulgeratoare, dar totodata o provocare foarte riscanta.

Ne puteti spune de ce ati creat trei ansambluri diferite? La urma urmei, publicul bucurestean chiar va asculta doua dintre ele.

Da, aici aducem doua dintre ansambluri. Ei bine, nu cred ca am fi putut face altfel: in ‚74 am creat „Hesperion XX”, alaturi de sotia mea, Montserrat Figueras, si inca doi artisti, apoi in ‚86, cind ne-am intors in Spania pentru ca voiam sa ne dam copiii la scoala acolo, am infiintat si Capella Reial de Catalunya, cu alti muzicieni, care sa cinte impreuna cu Montserrat, cintareti cu voci latine, care sa poata interpreta muzica spaniola veche care ne interesa pe noi. Dupa alti citiva ani, am cintat pentru prima oara Charpentier, iar atunci am intemeiat si Le Concert des Nations, numit asa in onoarea compozitorului si totodata fiindca in ansamblu aveam doua instrumente si muzicieni de zece nationalitati diferite.