Si totusi era punctual ca un englez sosit direct de la Londra si nicidecum din, pe atunci inca, patriarhalul Iasi. A ajuns la Radiodifuziune in urma unui telefon. I l-a dat Mihai Zira. Era prin toamna lui 1944. Il auzise recitand ”Te uiti cu ochii galesi” de Al Vlahuta, la postul din capitala Moldovei. Nici nu se terminase bine ultimul vers, ca Zirra a si pus mana pe telefon: ”Mi-ai placut! Vino la Bucuresti sa ma ajuti, sunt singur!”. Abia inflorisera teii Iasului ca o camioneta a si sosit. L-a imbarcat pe Moruzan. Soferul i-a aruncat valiza sub o prelata. Era usoara. Costache nu avusese mare lucru de pus inauntru. Din goana masinii a privit inca o data cu nostalgie Copoul, si-a luat ramas bun de la copacul lui Eminescu si, cu inima putin stransa, a ajuns la destinatie.

Marturiseste chiar regretatul maestru: ”In dulcele targ al Iesilor, unde-mi faceam ucenicia ca actor la Teatrul National, cuvantul, valoarea lui, puterea extraordinara de a influenta si emotiona, era la loc de mare cinste. Regizorii teatrului, Aurel Ion Maican si Ion Sava ne tineau adevarate prelegeri despre arta de a vorbi. Frazarea corecta, accentuarea justa a unui cuvant, melodia si vraja care trebuie s-o degajeze vorbirea, toate exprimate prin ceea ce numim „valoarea„ cuvantului, le-am deprins si de la dascalii mei Mihai Codreanu si Agatha Barsescu, niste maestri ai cuvantului.

De aceea m-am si apropiat dintr-odata, si definitiv de Radio. Mi se pare ca oricat de frumos, de corect, de artistic ar vorbi un actor pe scena, insasi scena, conditiile ei, il impiedica sa realizeze acea simfonie sonora, de o inalta tinuta artistica, si de o putere de sugestie unica de vorbire desavarsita. Miscarea - care e o conditie a interpretarii - costumele care incanta ochiul dar si distrag atentia de la ce si cum se spune, distanta dintre actor si ascultator, toate contribuie la diminuarea perceperii totale a muzicii si a valorii cuvintelor rostite.”

Pentru Constantin Moruzan, radioul era mijlocul ideal al valorificarii totale a cuvantului.
Vai, ma gandesc eu, acum, probabil ca maestrul s-ar rasuci in groapa daca ar auzi cum se vorbeste la majoritatea posturilor de radio, mai ales la cele particulare, ca sa nu pomenesc de televiziune. Dau un exemplu: postul Realitatea TV. Are, inaintea jurnalului de la ora 18, o rubrica a editorilor de stiri. Cu totii la un loc, redactori, prezentatori etc. pronunta eDItori, cu accentul pe a doua silaba, cand in limba romana, stie si un elev de curs primar, accentul cade pe ediTOR, adica pe ultima silaba. Dar sa ne intoarcem la maestrul Moruzan. La inceput i s-au dat sa realizeze emisiuni pentru copii. A colindat zeci de scoli, a ascultat sute de copii pentru a gasi vocile cele mai cristaline, pronuntia cea mai corecta. El a schimbat de la radacina conceptia emisiunilor realizate pana atunci de o ”tanti Radio”, afectata, artificiala, de o dulcegarie gretoasa. Mai tarziu au venit si marile piese de teatru. Rezultatele excelente obtinute cu emisiunile de copii erau o garantie ca tanarului regizor i se pot incredinta si capodopere ale literaturii dramatice nationale si mondiale. Prima incercare, in 1957, era intr-adevar cu o piesa grea: ”Dincolo de zare” de Eugene O`Neill. Scriitorul, un stalp al dramaturgiei de peste ocean, cerea o distributie pe masura. Moruzan face apel la o echipa actoriceasca de invidiat. In distributie figurau: George Calboreanu, Marieta Sadova, Nicu Dimitriu, Constantin Codrescu, Maria Botta, Aura Buzescu, Mircea Constantinescu. Toti artisti incercati, cei mai multi onorati cu titluri de artisti ai poporului, maestrii emeriti ai artei etc. si totodata binecunoscuti si indragiti de public.

Inainte de a incepe prima lectura, in faimoasa sala de repetitii de la parterul cladirii Radiodifuziunii, actorii se intrebau, cam neincrezatori, ce cauta printre ei acest realizator de emisiuni adresate copiilor? Dar tactul, indicatiile juste, date pe un ton ponderat de tanarul regizor, i-au castigat repede. Moruzan a fost adoptat cu caldura de acesti mari artisti. Au simtit ca este de-al lor. Curand au urmat alte si alte piese. As aminti, printre ele, de o extraordinara emisiune, cu drama in versuri, Razvan si Vidra, a lui Hasdeu. In rolurile principale: Dina Cocea si Constantin Codrescu, un regal de poezie minunat spusa.
Dar pentru a insira sutele de scenarii radiofonice montate de ”Nea Costache”, cum a inceput sa i se spuna, ar insemna sa ocup aproape toate paginile ziarului. Voi pomeni insa de o intamplare tragic-comica, ai carei eroi am fost amandoi, Moruzan si cu mine.

Era prin 1963. Printre responsabilitatile mele radiofonice intra si Teatrul la Microfon. Regizorii, cu care lucram si a caror experienta intrecea cu mult cunostintele mele in domeniu, au venit cu plangerea ca cine vrei si cine nu vrei capata titluri de emerit, al poporului etc si bineinteles beneficiaza si de anumite avantaje materiale, iar ei, cei de la Radio, sunt uitati si lasati de-o parte, in voia soartei. Si imi cereau mie sa gasesc o solutie de indreptare a acestei situatii. Era greu de gasit una. Si deodata o idee mi-a tasnit in cap: o asa zisa actrita - avea un cap acceptabil, nu foarte frumos, dar nici urat; e drept ca ii cam lipsea gatul, iar trupul era mai curand hiperponderal si cam fara gratie, ceea ce la radio nu se vede; in schimb avea alte calitati. Aceste calitati le remarcase probabil si Ciulei - marele Liviu Ciulei, care o distribuise intr-un film, cu acordul, sunt sigur, si al scenaristului, scriitorul Ioan Grigorescu, care concepuse rolul.
Apoi, prin contributia acestei actrite improvizate se construisera Studiourile de la Buftea. Cred ca ati ghicit ca era vorba de Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej.

Daca ea are aceasta forta magica, de ce sa n-o distribuim si noi intr-un scenariu radiofonic, menit sa imbunatateasca soarta regizorilor nostri?
I-am impartasit ideea si presedintelui de atunci al Radioteleviziunii- Const. Prisnea. Raspunsul sau a fost cat se poate de laconic si de incurajator:

- Genial!

Acum trebuia sa gasim si scenariul adecuat in care s-o distribuim. Dupa filmul ”Eruptia”, aceasta vedeta nu putea sa joace orice.

Citeste si:

Printre manuscrisele lasate de predecesorul meu in dulapul biroului ocupat acum de mine, am dat de o adaptare a romanului ”Baltagul” cu urmatoarea mentiune olografa: ”Sunt de acord cu aceasta adaptare, Mihail Sadoveanu”.

Cand i s-a propus Licai Gheorghiu rolul Vitoriei Lipan, l-a aceptat cu entuziasm. Regia i-a fost evident incredintata lui Constantin Moruzan. Cine-l cunostea mai bine pe Sadoveanu decat el? Si au inceput repetitiile. Singurul telefon direct de pe coridorul nostru, in afara de cel de la secretariat, totdeauna foarte aglomerat, era cel din biroul meu. Si cum Lica dorea sa dea un telefon, bineinteles ca regizorul de platou a adus-o la mine. Discret am parasit biroul, pentru a respecta intimitatea vedetei. O saptamana mai tarziu, inca mai mirosea superb receptorul pe care Lica il tinuse in mana doar cateva minute. Era fara indoiala un parfum fin, scump si persistent.

Dar a venit si ziua cand inregistrarea a fost gata. Moruzan m-a chemat s-o ascult si, spre mirarea mea, l-am vazut ca e cam galben la fata. Am ascultat si eu banda de magnetofon. Cred ca nuanta galbena a tenului meu o intrecea chiar si pe a lui Moruzan. Cu maini tremurande am dus banda s-o asculte si C. Prisnea. El nu s-a ingalbenit deloc. S-a inrosit groaznic si a murmurat gatuit:

- Ce mi-ai facut, Sava?

Incurajatorul ”genial” se prefacuse intr-o amenintare mortala. Avea dreptate! Nicio eleva de curs primar, care abia invatase sa citeasca, n-ar fi interpretat mai mizerabil rolul.
Nu era posibil nici sa nu difuzam piesa anuntata in program, cu distributia completa, dar nici s-o transmitem ca atare nu era cu putinta.

Hai s-o salvam! Impreuna cu nea Costache am refacut adaptarea, marind textul crainicului citit de el insusi cu aceeasi sfatosenie care-l determinase, mai demult, pe Sadoveanu sa scrie un biletel conducerii radio-ului: ”M-ar bucura ca lectura scrierilor mele sa fie facuta la radio de dl. Moruzan”. Am scurtat replicile Vitoriei si le-am mai estompat cu muzica; am insotit piesa cu emotionante bocete intrepretate de Maria Tanase si alese cu grija de Romeo Chelaru, lasand in deplina desfasurare replicile celorlalti interpreti intre care se numarau nume ca Stefan Ciubotarasu, George Calboreanu, Alexandru Giugaru si multi altii.

Pana la urma a iesit ceva onorabil, dar care nu era chiar ”Baltagul”

Nu a venit niciun protest si cativa dintre regizorii nostri si-au capatat foarte curand dupa emisie titlurile dorite.

Mai tarziu Moruzan s-a razbunat, realizand un minunat ”Baltagul” cu Irina Rachiteanu in rolul principal.
M-am gandit mult daca pactul meu cu diavolul a meritat cele cateva titluri efemere. Categoric n-a meritat!