De cele mai multe ori nici nu-i vedem. Sau, daca-i vedem, ne agreseaza cu insistentele lor de a se agata de viata cersind mila noastra, a celor care, se presupune, suntem "mai avuti". Dar exista si cersetori care intind mana in tacere, sperand la un dram de bunavointa. Oricat de greu ne-ar fi sa credem, si ei sunt oameni! Iar cea mai recenta carte a Iolandei Malamen - colega noastra care a fost deosebit de inspirata sa gaseasca umanitatea acolo unde nici nu o banuiesti - "Antoniu si Kawabata" (Cartea Romaneasca) este o nebanuit de frumoasa poveste pe care, odata inceputa, nu vei mai vrea s-o lasi din mana. Este o carte buna cu tot ceea ce implica aceasta catalogare. Si o recomand, prieteneste, oricui fiindca va va ajuta sa vedeti lumea si cu alti ochi. De fapt, va va ajuta sa vedeti lumea. Toata lumea! Va veti spune ca, intr-adevar, e mare lucru sa ai darul imaginatiei, iar o carte poate fi un mijloc de evadare fie el si fictiv. Iar daca ati parcurs paginile acestui volum, veti avea libertatea sa va alegeti singuri finalul... Este o reusita nu numai din punct de vedere al subiectului, ci si stilistic, prefigurand o noua directie in literatura noastra contemporana. Iolanda Malamen a debutat in 1971, cu volumul de versuri "Stare de gratie", la Editura Eminescu. Dupa "O piatra alba pe o piatra neagra", "Floarea care merge", "Ingerul coborat in strada" s.a., a publicat antologia "Triumful dantelei" (Cartea Romaneasca). In '98, i-au aparut romanul "Eu, meseria de calau si melancolica regina". Au urmat

"Casa Verdi", "Felipe si Margherita" - Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (ASB) 2000 - , "Scrisoarea lui Lavoisier" - Premiul ASB 2004 -, "Alice in tara crimei". Este autoarea a cinci volume de dialoguri cu artisti romani, publicate sub titlul "Scris si descris". In 1999, i-a fost acordata Medalia Academiei Femina, iar anul trecut Premiul APLER pentru jurnalism cultural.