Pe cit de obscur e sensul ei, pe atit de limpede ii este forma: o insiruire de fugi si canoane. Primele doua fugi prezinta, cit se poate de “nud”, tema. Urmatoarele doua, redau tema de la coada la cap. Mai apoi, subiectul este este inversat si combinat cu originalul, ca intr-un joc al originalului cu imaginea sa in oglinda. Karl Geiringer scrie: „Pentru ca imaginea din oglinda sa fie de doua ori realista, sopranul din prima fuga devine basul celei de-a doua, altoul se transforma in tenor, tenorul in alto si basul in sopran.” Misterul lucrarii este potentat si de folosirea celebrului „motiv BACH”. in timp ce lucra la „Arta fugii”, compozitorul s-a decis sa adauge drept contrapunct literele numelui sau. in nomenclatura germana, B este si bemol, A este la, C este do si H este si natural. Literele numelui compozitorului formeaza o melodie. Nici nu e de mirare, va scrie Ana Magdalena Bach, de vreme ce este vorba despre numele Bach. in „Arta fugii”, dupa ce apare numele B-A-C-H, autograful inceteaza. „socul emotional pe care il resimti cind auzi motivul BACH, urmat apoi de o tacere abrupta reprezinta o experienta zguduitoare” (vezi capitolul referitor la Bach din „Vietile marilor compozitori” de H. Schonberg). „Preocupat de combinarea contrapunctica a notelor reprezentate de numele de Bach....a scris Sebastian aceasta lucrare...” noteaza Ana Magdalena Bach.

Geniul cu care Bach combina toate aceste elemente este amutitor. intrebarea care se pune, firesc, este de ce? Ce vrea sa spuna Bach cu aceasta muzica? intr-un excelent si emotionant interviu acordat revistei „Idei in dialog”, Cristian Mandeal explica: „Orice gest componistic pe hirtie, daca nu e transferat in sunete reale, ramine pe undeva o creatie de muzeu. Pentru a trai, o opera muzicala trebuie materializata in sunet. Or, lucrul acesta lipseste prin definitie lucrarii, pentru ca a fost gindita in abstract”. Motivul: „Arta fugii” nu a fost adresata de compozitor nici unui instrument sau ansamblu. Mai tirziu, a aparut un fel de consens ca „Arta fugii” trebuie cintata la un instrument cu clape (orga) pentru ca doar acesta poate reda multumitor compozitia. Dar „Arta fugii” are, in opinia lui Cristian Mandeal, o „enorma forta latenta” data tocmai de faptul ca este o abstractiune. „Gindirea e debarasata de orice fel de anexa si se poate desfasura in deplinatatea libertatii sale pure, nefiind cenzurata de nici un fel de restrictie, asa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diversi pe care ii contine si de care un compozitor trebuie sa tina seama in permanenta.