Are conceptii filosofice solide, formate nu din rasfoirea fugitiva a compendiilor, ci din parcurgerea atenta a unor tomuri al caror inteles si l-a insusit, intr-o foame continua de aflare a adevarului pe scena si in viata. L-am intrebat de unde vine si cum a ajuns la teatru? Mi-a raspuns: ”De unde vin, nu stiu!” Auzindu-l, mi-a adus in minte un vers minulescian: ”De unde vin ?/ De unde pot veni cand ochii-mi / Plini de regrete si tristeti / Par doua candele aprinse / Din cripta mortilor poeti”. I-am privit ochii migdalati, am alungat versurile din gand si l-am ascultat:

- Cum am ajuns in teatru, stiu! In timpul razboiului, pentru ca Ploiestiul, unde m-am nascut, era bombardat cumplit, ne-am refugiat la Valenii de Munte. Biblioteca Prefecturii din Ploiesti a fost incredintata tatalui meu ca s-o salveze. Tata a adus-o in refugiu. Am apucat sa citesc o multime de carti. La 10 ani il citeam pe Arnold Zweig si pe Stefan Zweg, si pe langa ei, pe Stendhal si alti nenumarati autori. Si anumiti eroi mi-au ramas in suflet, in minte, in existenta. Undeva am vrut sa seman cu ei. Lectura te poate duce in tot felul de ipostaze, de actor, de regizor, de filosof, de vizionar, de erou. Te ridica cel putin cu un centimetru de-asupra pamantului, iti da superioritate si foarte multe intentii de a face ceva din tine. Nu spun pentru altii, asta vine mai tarziu, cum scria Seneca: ”un om e om, cand dobandeste experienta si incepe sa devina de folos celorlalti”. La varsta de 10 ani nu puteam sa fiu de folos celorlalti, dar cu timpul sper ca am devenit de folos si altora. Asa am ajuns actor. Pentru a fi asemanator prin virtualitate si virtuozitate acelor eroi despre care am citit de mic copil. Aveam si un unchi cu un pod plin cu carti de aventuri, in Africa, in stratosfera, dar unde nu calatoreau eroii mei? Si pentru ca n-as fi putut niciodata ajunge in atatea locuri, prin cele 193 de piese in care am jucat, am intreprins voiajurile fantastice ale tuturor personajelor mele. Asa am reusit sa fiu rege, savant, istoric, cersetor, indragostit, gelos, disperat, aventurier. Sa invat sa iubesc si sa urasc. Toate acestea le-am invatat de mic copil de la acei oameni. Mi-am indeplinit programul. Fiind actor, am putut semana cu multe din personajele mele.

- Si totusi, care dintre acesti eroi v-a fost mai drag ?

- Mi-e greu sa spun. Am indragit toate personajele interpretate de mine. Dar cateva m-au marcat. Iar unele m-au marcat, chiar daca n-am jucat in piesele in care apar ei. Mi s-a intamplat insa si un lucru extraordinar. Cand aveam 35-36 de ani, am jucat in Thomas Becket rolul lui Henric II Plantagenetul, cand acesta avea 21 de ani. Dupa 40 de ani, m-am intalnit cu acelasi personaj, cand era tata a trei fii celebri, Ioan cel fara de Tara, Richard Inima de Leu si un al treilea fiu care n-a mai ajuns rege. Eram ”Leul in iarna”, infruntand-o pe furtunoasa Alienor de Aquitania, interpretata de o actrita extrem de talentata - Carmen Stanescu, propria mea sotie. Asa ceva se intampla rarisim in cariera unui actor, sa se intalneasca si cu fiul si cu tatal. Nu numai ca este exotic, special, poate chiar putin comic, dar este o sansa pentru un interpret, sa inchida ochii sau sa-i deschida si sa vada diferenta unei interpretari la tinerete si apoi mult mai tarziu. Asta a fost o mare bucurie pentru mine. Am jucat Othello si daca l-as juca din nou, i-as aduce reparatii capitale, as putea arata ce am inteles din acest personaj extraordinar. La el gasesti trasaturi esentiale pentru om: dragostea, gelozia, visul, dezamagirea, razbunarea, regretul. Apoi pot sa marturisesc ca am jucat in 16 piese ale lui Moliere, si am interpretat 16 roluri diferite, de la tinerii amorezi, mai laptosi, mai anosti, pana la complexul Tartuffe. Cred ca as putea fi trecut in Guiness, in cartea recordurilor. Pe urma, mult mai tarziu, m-am intalnit cu un personaj dintr-o piesa care s-a jucat 9 ani. ”Intre patru ochi” a lui Ghelman, un Dostoievski modern. A fost si batut pe strada pentru aceasta piesa, care era o radiografie a comunismului ce avea toate bolile. Si facea mare placere romanilor sa dezvalui un adevar despre care cu totii taceau. In piesa se spuneau niste lucruri pe care toti spectatorii le gandeau, dar nimeni nu vorbea despre ele. De aceea s-a si jucat noua ani, peste 500 de spectacole. De aceea a si fost interzisa de doua ori, dar dupa cateva interventii, rugaminti si implorari, spectacolul s-a repus. Regimul mai admitea niste deschideri de valve pentru rabufniri limitate la salile de spectacol, dar niciodata la televiziune sau film. Deci - da, in fata catorva sute de persoane, dar - nu, in fata unei multimi de 12 milioane de oameni deodata.

- Inainte de a ajunge la National, unde Dinu Sararu v-a acordat titlul de societar de onoare, unde ati mai jucat?

- Nicaieri. Jucam la National si m-a luat Lucia Sturdza Bulandra pentru doua saptamani. La care, prin decizie guvernamentala, m-a luat Nationalul inapoi. Asta mi-a facut o inima cat o cladire cu 50 de etaje. Evident mi-a dat aripi.

- Care a fost prima piesa in care ati jucat ?

- ”Pulberea argintie”. Iar a doua a fost ”Doamna Nevazuta”, in care fara repetitii prealabile, am inlocuit peste noapte, pe rand, doi actori indisponibili. Si pana la urma am ramas titular pe unul din roluri. Colegi de-ai mei erau suparati. Cum sa intri in spectacol fara sa fi repetat? Probabil ca aveam o patima, eram bolnav dupa teatru. Le spuneam unor tineri, carora le predau ca profesor, ca fara sa ai o patima , o obsesie, sa fii un insomniac gandindu-te la rol, nu poti juca pe scena. Ca e un fel de pedeapsa. Dupa parerea mea, actorii buni sunt niste ingeri care au gresit acolo sus si au fost trimisi pe pamant pentru penitenta. Am colegi, de varsta mea, care au murit demult, probabil ca si-au terminat penitenta si au plecat inapoi. Eu se pare ca mai am de tras. Indeletnicirea asta nu este o indeletnicire de glorie, de liniste, de placere, de complimente, de mese imbelsugate, de voiajuri gratis si covoare rosii . Nu! Este un travaliu, cu transpiratie, cu emotie, cu inmuieri de genunchi si batai de inima, cu pericolul de a face oricand o congestie cerebrala. De fapt, visul tuturor actorilor este sa moara pe scena. Si al meu!

- Ca Moliere.

- Da. Caci, pentru actori, scena e un loc sacru. Exista si unii care stau sub umbrela teatrului, dar sunt clandestini. Opera de arta este o ardere fara intrerupere. Nu cred ca cel care a facut Pantenonul a fost chiar linistit si fericit. Cred ca a trecut prin multe indoieli. Marele chin al lui Hamlet, care este regele teatrului, pentru ca e si scris de marele patriarh, domnul Shakespeare, marele lui vierme este indoiala. In arta numai prostii au certitudini. Timpul este marele maestru care da certitudinea valorii unei opere de arta. Ce se intampla insa in teatru? Actorul moare cu generatia lui. Vin alte generatii. Am tineri studenti care habar nu au cine a fost marele Baltateanu, marele Calboreanu, actor care se naste la 50, 100 de ani. Generatia noastra este victima unei confuzii intre spectacol si teatru. Spectacol poti sa faci si cu catei, in baie, cautandu-ti sapunul, timp in care se intampla o serie de lucruri ce fac lumea sa rada. Dar nu e teatru. Confuzia aceasta a creat-o televiziunea, nu numai la noi, dar in intreaga lume. Teatrul are idei. Teatrul e polemica. Vrei sa fii ca un personaj, sau dimpotriva, sa nu fii ca celalalt personaj. Teatrul este un detergent care te curata de lene, de multumire de sine, de suficienta. Bineinteles cand e bun, folositor. Spectacolul nu. El creeaza doar o multumire de moment si atat. Un moment de distractie, de absenta a unor lucruri sacaitoare, dureroase, chiar tragice.

Citeste si:

- Sa recapitulam: ati spus ca un personaj preferat a fost Henric al II-lea.

- Inaintea lui l-as trece pe Cyrano. Piesa este un munte de incercare pentru un actor. Este foarte greu sa spui 16888 de versuri alexandrine intr-o seara. Exista un amanunt anecdotic. Piesa s-a jucat in Teatrul din Porte Saint Martin. Am fost si eu sa-l vad. Pentru acea piesa veneau spectatori care treceau oceanul ca sa asiste la spectacol. Dar chiar in dimineata premierei, Edmond Rostand a adus monologul ”Nu, multumesc!”. Cocquelin, care il interpreta pe Cyrano, l-a invatat pana seara, iar acest monolog a fost momentul cel mai aplaudat. Era mesajul testamentar al eroului: refuz lasitatea, refuz capul in jos, refuz somnul indelungat, rusinea de a exista, ma duc sa mor fericit, de a fi facut ceva pentru ceilalti, de a fi sincer, de a fi curat, onorand starea de om, de stare superioara a unei fiinte a naturii. Lucruri superbe. Teatrul din Porte Saint Martin a ramas neatins. O scrisoare a lui Napoleon, din 1812, de la Moscova, ordona ca acest teatru sa nu fie cumva demolat. Ordinul imparatului a fost respectat pana in zilele noastre. Asa se face istoria unui neam. La fel s-a intamplat cu opera Tosca. In ziua premierei, Puccini a adus aria ”Visi d`arte, visi d`amore”, care a salvat opera. Vedeti, amandoi artistii au simtit indoiala perfectiunii.

- Desi mai exista o versiune, ca intr-adevar opera nu avea aceasta arie si ca ea a fost ceruta de Haricleea Darclee, concetateana noastra si prima interpreta a Toscai, ceea ce nu exclude ideea de indoiala a artistului, ba dimpotriva, o intareste.

- Pentru mine, artistii care isi pun cuie in pantofi, care isi leaga mintea de nori, isi fac aripi de monstri, numai ca sa zboare, acestia sunt marii sacrificatori ai propriei lor existente pentru binele celorlalti. Realizarea lor cui a dat satisfactie? I-a dat si lui, dar in primul rand milioanelor de spectatori care vor alerga si la Cyrano si la Tosca.

- Dar de ce nu se mai joaca piese in versuri?

- E o meserie grea. A spune versuri trebuie sa pui autorul in fata, nu propriile tale suferinti, ori trebuie exprimata suferinta si gandurile poetului intai. E greu. Si inca ceva, versul este haina imparateasca a unei limbi. Ori acum in Romania se spune why, super si O.K. S-a saracit limba, s-a uscat prin folosirea barbarismelor.

- Ne apropiem de finalul discutiei noastre. Ce pregatiti, ce doriti sa jucati?

- Orice actor moare cu cate un vis neimplinit. George Calboreanu era pe patul de moarte, si ma mandresc ca mi-a acordat prietenia lui. Il vizitam si mi-a strigat: ”Poate-mi aduci vestea ca ma chemati sa va salvez un rol!” Vedeti cata patima? Dupa cateva zile a murit iar el mai dorea sa joace. Acum 55 de ani, cand am intrat in National, am dat de o generatie de uriasi: Manolescu, Baltateanu, Silvia si Gheorghe Timica, Iancovescu, Beligan, Sica Alexandrescu, dar cati si cati, iar fiecare dintre ei era un monument de talent, de experienta, de generozitate. Am jucat in distributii impreuna cu ei, si atunci, cum sa nu spun ca am avut noroc?

- De acord, dar tot nu mi-ati spus ce visati sa jucati?

- Zaharia Stancu, pe atunci director al Nationalului, m-a chemat in biroul sau si mi-a spus: ”Puiule, dupa ce am vazut ce ai facut in ”Thomas Becket”, te pregatim pentru marele rol al scenei si al vietii tale: Hamlet!” Era sa se darame scaunul sub mine. Incepusem sa ma pregatesc, dar Stancu a murit, au venit alte interese, alte aranjamente... Asa cum spunea Dante, ”cea mai otravitoare iasma e gloria”, si pentru glorie oamenii sunt capabili de orice. Am mai avut o ocazie: Cojar pregatea ”Faust” cu mine in Mefisto. Aveam in acest rol 16 ipostaze. Am repetat, dar nu
s-a aprobat o suma imensa pentru montarea necesara. Am trecut pe langa aceste vise si am ramas cu otrava ca nu le-am putut realiza, si pentru un actor, cele mai frumoase roluri sunt tocmai cele in care n-a putut juca, desi eu am jucat in multe roluri minunate. Dar acum , la varsta mea, nu mi-ar displacea un rege Lear, care ar putea moraliza spectatorul cu ce poate pati un om care are trei copii.

Si Damian Crasmaru a mai enumerat roluri la care viseaza, iar discutia se putea prelungi la infinit, pentru ca a-l avea pe el ca interlocutor, este fascinant. Dar eu parca aud, pe scena, rostindu-se faimoasa replica: ”Ma vedeti aici, voi zei, un sarman om batran, la fel de plin de amaraciune ca si de varsta, amandoua napastuindu-ma!”
Si sub masca lui Lear, sa-l recunosc pe Damian Crasmaru.