Ostrov - pe urmele lui Tarkovski

Filmul a fost nominalizat pentru marele premiu al juriului la ultima editie festivalul de la Sundance si a luat aproape toate premiile Nika, cea mai importanta distinctie a cinematografului rus: premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor (Pavel Lunghin), cel mai bun actor intr-un rol principal (Piotr Mamonov), cel mai bun actor intr-un rol secundar (Viktor Sukhorukov), cea mai buna imagine (Andrei Zhegalov) si premiul pentru cel mai bun sunet. Filmul a avut un foarte mare succes de public si in Rusia, dar si in tari UE. Din pacate, casele noastre de distributie nu l-au adus inca pe marile noastre ecrane. Lunghin, puternic influentat de Tarkovski, nu se ridica la inaltimea modelului. Face, totusi, un film care starneste multe semne de intrebare, incanta, amuza printr-un umor sugubat, de snoava populara si vorbeste despre credinta fara a deveni tezist. Piotr Mamonov il interpreteaza pe parintele Anatoli, un calugar nebun pentru Hristos, considerat de confratii sai din manastire un excentric, dar, de mirenii care vin sa il viziteze, aproape un sfant. Doar el insusi se vede altfel, amintindu-si in permanenta vina pe care o poarta si de care nu se poate ierta el insusi: aceea de a-si fi omorit, din lasitate, capitanul in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Mamonov, fosta vedeta rock in Rusia, a mai jucat in filmul “Taxi Blues”, al aceluiasi regizor, si traieste de 10 ani retras intr-o localitate de langa Moscova.

Filmul, ca structura dramatica, este format din schetch-iuri care ar putea fi de sine statatoare, dar se leaga intre ele, parca intruchipand o scara ale carei trepte duc spre intelegerea si compasiunea fata de semeni si, in final, pun personajul principal fata in fata cu temerea lui cea mai mare si il impaca cu Dumnezeul de care se simtea despartit. Imaginea insasi indeamna la reflectie, prin cadre lungi, golite de amanunte inutile, ce aduc aminte si de filmele lui Trakovski, dar si de “Breaking the Waves” al lui Von Trier. Parintele Rafail Noica e de parere ca regizorul Pavel Lunghin a vrut sa arate in film trei cai de mantuire. Una este cea a eroului principal, prin pocainta, smerenie si rugaciune neincetata. A doua e cea a staretului, un om simplu, naiv, dar cu o credinta sincera. A treia - cea a lui Iov, iconomul manastirii, invatat, inteligent, dar orgolios si invidios, insa care sufera o transformare profunda, sub influenta lui Anatol.

Amintim un citat, omagiu dedicat maestrului sau Tarkovski: acela al paharului care se misca pe masa si nu stim de ce, ca in “Calauza”, unde un tren care trecea pe langa casa in care se afla personajul facand toate obiectele sa vibreze ca in timpul unui cutremur. La Lunghin, vedem ca personajele se afla chiar intr-un tren. In comparatie cu Tarkovski, aici si in tot filmul lui Lunghin, tensiunea este mult mai exteriorizata, mai explicita, lasandu-i spectatorului mai putine dileme de rezovat, dar pastreaza ceva din misterul si coborarea in interiorul fiintei din filmele maestrului sau. Spre deosebire de acesta, Lunghin foloseste si umorul, care nu se bate deloc cap in cap cu dramatismul situatiilor prezentate. Filmul se termina in iertare si lumina, aratand ca moartea nu e o tragedie, ci doar o trecere altundeva, la Altcineva. Totul este de un firesc desavarsit, desi povestea este cu totul neobisnuita. Dar, oare, nu tocmai de acest firesc al extraordinarului, de aceasta naturalete a miracolului, avem atata nevoie, intr-o vreme cand am uitat ca miraculosul este ceva cotidian, daca avem ochi sa-l vedem alaturi de noi?

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe