Prezentarea este dublata de un experiment sociologic, prin care se incearca sa se raspunda la intrebarea: “Exista public pentru film documentar?” si, cum tin mortis sa demonstrez ca public este, cum intrarea e libera si afara sta sa ploua, de ce n-as “gusta” un documentar?

Trei minute peste ora opt. Suspectez ca loc de desfasurare a “operatiunilor” artistice gradina de la Muzeu, dar din fericire ma insel (pe o asemenea vreme, nu e cel mai sigur mod de a vedea un film). O sala de proiectie e pregatita, filmul ruleaza deja, oamenii stau inghesuiti pe niste banci de lemn, iar cererea de scaune e in crestere.

Primul documentar “The spectacle”. Are ca pretext un spectacol maret organizat cu prilejul venerarii liderului nord-coreean Kim Song II pentru a surprinde alt “show”: viata sub un regim dictatorial comunist. Piperniciti pe niste bancute de lemn, tinerii, dupa cum reusesc sa deslusesc in semiintuneric, se amuza la declaratiile intervievatilor: “Cum il vedeti pe Kim Song II?” “Ca pe un artist-geniu, un artist desavarsit, fara de care aceste lucruri n-ar fi fost posibile!”. Alta scena. intr-o mare intersectie un politist dirijeaza traficul: doar o masina, cateva biciclete si prea putini pietoni. Cativa baieti de langa mine chihotesc, iar unul sopteste: “Sa vada cum e la noi, la Victoriei! Ambuteiaj, frate!”

Din nou imagini cu artisti nord-coreeni ce-si declara iubirea pentru “tatal lor ocrotitor”. Mii de copii ce fac piruete, spagatul a la Mircea Badea si podul din picioare. Nelipsitele cantecele ale copiilor dedicate partidului „aduc” bine cu “Noi in anul 2000/ Cand nu vom mai fi copiii...”. Sfarsit. Aplauze si celulare in surdina. Latura profund politica a filmului da nastere la “dezbateri”: baietii nu se pot hotari daca exista sau nu un partid de stanga pur in Romania. Ar vrea sa se inscrie si ei... Cati ani aveati in '89, baieti? Dar spuneti sincer!