Ne place sau nu, trebuie sa recunoastem ca in ultimele trei decenii ale mileniului doi a existat un cult al taberelor scolare. Miile de pionieri cu cravata rosie invatau cu sarg in timpul anului scolar, cu gandul ca vor fi rasplatiti in timpul verii cu o vacanta de vis intr-o tabara scolara. Din acea perioada aproape glorioasa a turismului scolar am mostenit o salba de tabere, care se doreste a fi in continuare principala atractie pentru elevii aflati in vacanta. Ce s-a schimbat si ce este actual in viata taberelor scolare? Copilaria, natura, entuziasmul? Sau poate chiar intreaga lume, este o alta lume?

Avem si nu avem

Relieful si clima ne-ar permite sa avem cate o tabara scolara in jumatate din judetele tarii. Boom-ul asteptat nu s-a realizat. Am ramas cam cu aceleasi tabere nascute in socialismul multilateral dezvoltat, in care actualii parinti si bunici si-au petrecut si ei vacantele. Ce Sunny New Beach, Palm New Beach sau Long New Beach? Ajunge tabara de la Navodari! Ce Zamora Mountain? Avem tabara de la Busteni! Mileniul trei se taraste incet pe langa noi, fara sa ne dam seama ca ne trimitem copiii, tot in taberele in care am cantat si noi la focul de tabara. Oficial, taberele se numesc in prezent centre de vacanta scolara.

In tabara cu... 234 lei!

„Dispunem de cel mai mare patrimoniu din tara” , ne precizeaza Tiberiu Popescu, directorul Directiei Judetene pentru Tineret Dambovita. Cele patru centre de vacanta din judet dispun de un numar de 560 de locuri de cazare. Centrele de vacanta din Muntii Bucegi, Vanatoru, Cerbu si Caprioara au o vechime de aproape 50 de ani, fiind construite in anii '70. La acestea se adauga centrul de vacanta de la Margineanca, aflat la poalele muntilor Leaota. Conditiile din tabere sunt decente, precizeaza Tiberiu Popescu. Portile taberelor nu sunt deschise pentru elevi numai vara, ci si in timpul iernii, la sfarsit de saptamana, precum si in vacantele de iarna si primavara. Gradul de ocupare in prezent este de 90%, in serii de sase zile. „In seriile de 12 zile elevii se plictiseau, intr-un fel. Si mai e vorba si de puterea economica a parintilor. Un sejur de sase zile ii costa pe copii doar 234 lei!”, ma informeaza directorul.

Printre hartoape, spre cota 1000

Masina de teren urca incet, pipaind parca terenul cu rotile. In fata noastra peisajul este selenar: hartoape si santuri. Ne aflam pe drumul judetean situat pe malul stang al Ialomitei, care urca spre tabara Vanatoru. „Cu o masina de lux straina, nu urci! Urca Daciile, alea da!”, il aud pe director. Masina salta printre hartoape si cred ca va trebui sa controlez la sosire daca ficatul nu a luat locul splinei. Si ce spun parintii, profesorii, copiii? - „Ce sa spuna? Ne dau telefon in fiecare an si primul lucru care ne intreaba este daca s-a facut drumul. Nu s-a facut! Ohh, ce pacat! zic ei. Ne mai gandim daca il vom trimite pe baiat la dumneavoastra in tabara. Multa gandire nu le trebuie. Multi renunta. Este normal. Fara drum, nu poti sa faci o drumetie, nu poti sa faci o excursie. Pentru un autocar plin de copii un astfel de drum reprezinta un pericol. E drum de munte cu prapastii adanci pe margini, fara balustrade. Cum sa faci turism scolar in aceste conditii?”, ma intreaba Tiberiu Popescu, uitand ca nu eu trebuie sa-i raspund la aceasta intrebare.

Pe platoul din Paradis

Tabara Vanatoru este asezata pe un platou desprins din Paradis. Din trei parti ai impresia ca muntii se apleaca spre tine si iti string mana cu degete de brad. Frumusetea peisajului si aerul curat te fac sa uiti in cateva minute de calvarul drumului printre hartoape. „Ne aflam la altitudinea de 1000 m, in locul unde Ialomita coteste spre Cheile Orzei, apropiindu-se din ce in ce mai mult de izvor. Vin de sapte ani in aceasta tabara. Acum avem copii din Galati, Constanta, Vaslui, Prahova si Buzau. Copiii sunt din clasele primare, de la gimnaziu si de la scolile de arte si meserii”, precizeaza Ion Vlad, directorul taberei Vanatoru. Marea suparare a directorului de tabara o reprezinta starea drumului de acces spre tabara. Imi arata programul drumetiilor si al excursiilor. „De aici putem pleca in drumetie in locuri minunate, pe trasee de vis. Cel mai solicitat este cel care duce spre Cheile Orzei si Lacul Scropoasa. Este un traseu dificil pe malul Ialomitei, care te poarta in doua ore pe malul lacului Scropoasa.

Un alt traseu deosebit este cel care duce spre cariera Lespezi. Aici ne intalnim cu gropile din drum care ne intuneca bucuria produsa de drumetie”, se plange Ion Vlad. In cele sase zile de tabara se organizeaza de regula doua drumetii si doua excursii. Copiii viziteaza ruinele Cetatii Targoviste, Castelul Bran sau Castelul Peles din Sinaia. Ion Vlad ii insoteste pe copii in toate excursiile si drumetiile. Are in jur de 50 de ani si spune razand ca are sapte inimi in pieptul de arama. Aseara s-a desfasurat concursul „Cel mai bun dansator”, la care s-au acordat si diplome. Au avut loc concursuri de fotbal, handbal si volei pe cele doua terenuri de sport ale taberei. Cu doua zile in urma s-a desfasurat un concurs de desene, spune directorul. Desenele sunt afisate pe geamul de la cantina. Pe unul dintre ele, un copil cu un rucsac in spate, urca pe un drum serpuit spre un varf de munte indepartat. Un indicator rutier il avertizeaza: „Circulati cu viteza normala!”. Mi se pare normala o asemenea cerinta. Daca drumul este asfaltat si fara gropi ai intotdeauna tendinta sa depasesti viteza. Pe drumul spre tabere nu se va intampla niciodata acest lucru. Circuli cu viteza a doua si ai impresia ca ai viteza mare.

Citeste si:

Investitiile - amintiri din copilarie!

„De 50 de ani nu s-a mai investit in taberele scolare! Nu exista o viziune moderna pentru relansarea acestui sector. Au existat programe de investitii cu fonduri europene prin care s-au construit youth-hostere, niste centre moderne de vancanta pentru tineret, de care au beneficiat cateva judete din tara. La ora actuala nu se pune problema derularii unor investitii de anvergura pentru taberele scolare. E pacat de frumusetile naturale pe care le avem! Nu avem o infrastructura moderna, nu avem drumuri! Ati vazut pe ce drum am ajuns pana aici!”, imi aminteste Tiberiu Popescu. Am vazut. Dar
l-am vazut si pe celalalt. Dupa ce am patruns in defileul Ialomitei si am depasit un numar respectabil de gropi, am intrat pe o portiune de drum asfaltata ca-n palma. Ceva de genul drumului european Buzau-Focsani. Ce e? Ce e? Am intors privirile curios spre podgorii: in dreapta se inalta mandra si alba cladirea Centrului de Perfectionare, unde se instruiesc la aer curat functionarii Consiliului Judetean. Fericirea rutiera a durat o suta-doua de metri, portiune pe care am circulat pe un asfalt de vis. Dupa care jeepul a inceput sa se balanseze din nou printre gropi.

Tanti Valentina din Pietrosita

Bucatareasa taberei are o infatisare standard pentru o reclama de clatite cu dulceata de trandafiri: mica, rotofeie si vesela. Este din Pietrosita, o comuna din vale, unde nu merge decat o data pe saptamana. Face mancare pentru copii de 15 ani. E suparata ca face ciorba buna, pe care copiii nu prea o mananca. „E de la chipsuri! Asa e generatia!”, imi explica . Dar cu friptura cum e? „Friptura da, o mananca! Sa le dai toata ziua friptura cu cartofi prajiti si nu zice nimeni, nu! Asta se trage de la fast-food-urile alea, unde mananca ei cartofi prajiti!”, ma lamureste bucatareasa. E informata la zi cu preferintele culinare ale copiilor. Ca ajutor mai are o singura fata. In timp ce mesteca ciorba dintr-o oala uriasa cu un polonic la fel de urias, imi marturiseste ingrijorata ca nu gaseste pe nimeni care sa-i ia locul dupa ce iese la pensie. „Nu mai vin fetele la bucatarie! Sau chiar daca vin, stau o luna, doua si gata, o tulesc la vale, in Spania sau in Italia!”, ofteaza din greu tanti Valentina. O consolez, spunindu-i ca peste zece ani cand va iesi la pensie, copii nu vor mai manca decat chipsuri si cartofi prajiti. Rade. Nu crede. Zice ca la friptura ei nu vor renunta copiii niciodata.

Copilaria, la ea acasa

La tabara Cerbu ne intampina un grup de copii zgomotosi si veseli. Peisajul este generos. Ne aflam intr-un alt colt al aceluiasi Paradis. Vopsita in portocaliu vila Bradu se incadreaza armonios intr-un colt verde de padure. Profesoarele Lina Huzum si Constanta Cristea sunt conducatoarele unui grup de 30 de copii din Iasi. „Am gasit aici locuri extrem de pitoresti. Am mai fost si in 1990 in tabara Caprioara si am revenit pentru ca am indragit aceste locuri”, marturiseste Constanta Cristea. Fetitele, majoritatea blonde, abia asteapta sa vorbeasca. „Ma cheama Delia Balan Stefania. Sunt din Iasi si am trecut in clasa a treia. Stiu cum se numeste tabara: Cerbu. Imi place aici, e foarte frumos.” - „Pe mine ma cheama Laura Georgiana Anicai. E foarte frumos aici! O sa mai vin!” - „Sunt Ioana Stoian, tot din clasa a treia! Am venit in tabara ca sa ma distrez cu colegii si sa-mi fie bine. Jucam palete, volei si ping-pong. Mancarea e buna si imi place si in camera!” - „Sunt Simina Gabriela Maduta si le voi spune parintilor ca a fost foarte frumos in tabara. Am facut deja o drumetie la Lespezi si o excursie cu autocarul la Sinaia, la castelul Peles. Acum vom merge sa strangem lemne pentru focul de tabara de diseara!” - „Sunt Maria Madalina de la Scoala din Podu Rosu. Imi place peisajul. La Iasi nu avem munti, avem doar dealul Copou! Le voi povesti la toamna colegelor ca a fost o tabara de neuitat!”. Intrerup dialogul meu cu simpaticii elevi din Iasi care se declara deja prietenii mei. Dar nici eu nu sunt mai prejos. Ciudat, cand deschid gura, aud ca vorbesc deja moldoveneste. Oare cine-i di vina?

Oaza din padurea de stejar

In padurea seculara de stejari de la Margineanca se afla tabara Stejaru. In tabara sunt elevi din Galati, Constanta si Hunedoara. Diana si Codrin Stefanescu au adus cu ei 30 de elevi din Lupeni. „ Ne bucuram de aer, de peisaj si de piscina. Mancarea si cazarea sunt foarte bune. Anul acesta nici nu mai mergem la mare!”, ne asigura Diana Stefanescu. Are 27 de ani si este profesoara de limba engleza. „Dupa amiaza plec cu copiii in drumetie. Sunt profesor de geografie si vreau sa cunosc bine imprejurimile taberei”, marturiseste volubil Codrin Stefanescu. Valentin Florea este administratorul taberei de 25 de ani. „Avem o capacitate de 70 de locuri pe serie. In aceasta vara ne vor vizita 700 de elevi. Avem conditii pentru antrenamente la tenis de camp, baschet, handbal si volei, care se pot desfasura si noaptea cu ajutorul instalatiei de nocturna. Ziua au loc cursuri de initiere la inot conduse de instructori specializati. Instructorii sunt de fapt... doua profesoare universitare: Ancuta Parvan si Roxana Dragan, foste sportive de performanta. Le intreb pe instructoare cat ma costa un curs de inot. „Pentru ziaristi, tariful este dublu!”, ma avertizeaza razand Ancuta Parvan. Accept. Cu asemenea instructoare cred ca as plati si triplu.

Magia focului de tabara...

Chiar daca taberele se vor afla in viitor pe Marte, cantecul de lebada al zilelor petrecute aici va ramane focul de tabara. Deocamdata, in Bucegi, focul de tabara se face cu lemn sanatos de brad, adunat de copii din padure. In serile inalte de vara focul trosneste si arunca scantei pana la cer, incalzind atmosfera. Asezati in cerc pe langa focul de tabara, copiii canta despre copilarie, despre natura si uneori despre iubire. Sunt amintiri pe care nu le vor uita toata viata. Langa ei, profesorii devin pentru o seara copii si strecoara din cand in cand cate o lacrima printre gene. Nu am ramas la focul din tabara Cerbu, dar cred ca asa a fost. Am coborat printre gropile hidoase pe numele lor hartoape cu acelasi jeep de teren, care salta ca un vapor in furtuna. In dreptul Centrului de Perfectionare de la Galma masina a plutit cateva minute pe un asfalt neted ca-n palma. O sirena a strigat de sus, de la ultimul etaj: „Sa mai veniti pe la noooi! Vedeti ce drum frumos si bun aveeem?” Nu i-am dat nicio atentie. Stiam de la patitul Ulisse ca nu trebuie sa crezi in sirene. Daca inca de atunci, de pe timpul lui Homer, se pricep sa te amageasca, cum sa mai ai incredere in ele acum, cand sunt si functionari publici?...