Un rau de munte cuminte

Rememorand povestile din copilarie, te astepti sa vezi Ialomita coborand vijelios din munte, bolborosind si facand spume pe bolovanii colturosi. Dezamagire! E doar un parau cuminte care isi lasa apele si energia in hidrocentralele de la Bolboci, Scropoasa si Dobresti, aflate in amonte. Daca apa nu e, peisaj in schimb, e! Natural si unic.Ca toate peisajele montane. Aici este zona inedita a imbinarii armonioase dintre deal si munte, numita de localnici „La Bucuresteni”. Printre poieni si paduri de fag, case de vacanta si vile dichisite coloreaza peisajul. Bucurestenii sunt o prezenta obisnuita a Vaii Ialomitei.

Dupa ce timp de-o viata au fost oameni de bulevard si de cafenea, vand totul si se stabilesc aici, incepand o noua viata. Majoritatea isi construiesc vile cochete, in timp ce altii prefera doar case de vacanta. Cei stabiliti pe vale spun ca au venit dupa liniste, pe care si-au dorit-o toata viata.Anii trec si pacea acestor locuri le sterge din memorie framantarea stresanta a vietii din Capitala. In noptile de vara, batranii bucuresteni viseaza tramvaie albastre si metrouri galbene, in ziua urmatoare traind intr-o dilema apasatoare: unde este statia la „Unirii”, pe stanga sau pe dreapta?

Schitul de lemn din deal

Eu ma abat in dreapta pe un drum pietruit si abrupt. Este drumul care duce la schitul „ Sfantul Iacob Hozevitul”, aflat sus, in varful dealului. Pe masura ce urc, natura isi intra in rolul de maestru. Desi sunt inconjurat de paduri, caldura este sufocanta. Ajung la poarta schitului cuprins de valuri de transpiratie si cu gura incinsa de sete. Poarta este larg deschisa. In curtea la fel de abrupta ca si drumul, asezat pe o fundatie inalta din piatra de rau, se afla schitul. De jos de langa poarta, crucea de lemn din fata intrarii mi se pare imensa. In cateva momente ajung si in Rai, care este camera de oaspeti a schitului. Stareta Olimpiada imi ofera pentru inceput lichidul vietii:apa. Rece si buna. A vazut ca am trecut prin toate chinurile iadului urcand pana la schit. Afara sunt 37grade C, iar codul din Romania este portocaliu.

Istoria de langa prezent

Parintele Hariton are musafiri de la Bucuresti. Oaspetii sunt imbracati ca de munte si au genti uriase de voiaj.L-au inconjurat curiosi pe parinte, care le vorbeste cu evlavie uitindu-se in ochii lor. „Printre asezamintele religioase, schitul este mai mic decat o manastire, avand un numar mai mic de vietuitori. Slujitori pe viata ai Domnului, calugarii si calugaritele duc o existenta marcata de ascetism si smerenie. Istoria schitului Sfantul Iacob Hozevitul a inceput in 1997, cand, o credincioasa din Moroieni a donat terenul pentru constructie. Femeia a dorit sa ramana anonima. Asa a vrut sufletul ei. Lucrarile la schit au inceput in 1999 sub obladuirea manastirii Adormirea Maicii Domnului si a Mitropoliei Slatioara, din judetul Suceava. Schitul functioneaza pe stil vechi. Stilul vechi are un decalaj de 14 zile, intre datele de sarbatorire a Craciunului si a Anului Nou”, precizeaza parintele.

O stareta cu ochii albastri

Stareta Olimpiada este o tanara slabuta, cu ochii albastri. Ma invita cu sfiala in sala de festivitati a schitului, aflata sub bisericuta de lemn. Inauntru, totul este simplu si aranjat cu gust. Ai crede ca te afli in sala de conferinte de presa a unei institutii publice. In mijlocul incaperii se afla o masa lunga, cu scaune pe ambele parti. Pe pereti sunt puse icoane cu sfinti, cu Fecioara Maria si cu Mantuitorul Iisus Hristos. Curatenia este desavarsita, si in incapere se simte un aer evlavios. Numele schitului vine de la calugarul Ioan, „care a petrecut multi ani in smerenie si rugaciune, in desertul Hozevit”, povesteste stareta Olimpiada. Constructia bisericii a fost incredintata parintelui Hariton. La inceput, accesul spre schit a fost un cosmar, toate materialele de constructii fiind aduse in varful dealului cu mari sacrificii. Acum, dupa sapte ani, drumul este pietruit si se poate ajunge cu masina. Probabil cu jeep-ul, gandesc eu, amintindu-mi de cosmarul urcarii. Ar mai fi necesare niste santuri betonate de scurgere pentru torentii vijeliosi care rod necrutator din drum cand ploua. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate reusim!”, murmura abia soptit stareta.

Citeste si:

Pentru inceput, Dumnezeu a ingaduit doar o bisericuta din lemn!

Pasesc in bisericuta construita din lemn, deasupra salilor de randuiala bisericeasca. Interiorul ti se lipeste imediat de suflet, indemnandu-te la reculegere. „Atat ne-a ingaduit Domnul pentru inceput. Am inceput lucrarile si la biserica mare din varful dealului, dar s-au sistat din lipsa banilor”, se confeseaza cu regret stareta. Pare putin jenata ca a pomenit de lipsa banilor. Ca s-o imbarbatez, ii spun ca bisericuta din lemn este o bijuterie in stil traditional romanesc. Intr-adevar, senzatia este ca timpul s-a mutat cu 500 de ani in urma si ca te afli intr-una dintre bisericile de inceput ale neamului, aflata in inima Carpatilor romanesti. Ma inchin cu smerenie la icoanele sfinte, rugandu-l pe bunul Dumnezeu sa ma ajute in toate cele pardalnice necazuri pamantesti.

Calugarii, luptatorii din linia intai

La schit vietuiesc sapte calugarite, indrumate intr-ale Domnului de parintele Hariton. Olimpiada, tanara calugarita cu ochii albastri, imi povesteste cu voce tainica despre rostul calugaritelor de la schit. I s-a aprins in ochi o lumina ciudata si simt ca toate cuvintele ii vin dintr-un adanc de nepatruns al sufletului. „Calugarii sunt dedicati trup si suflet Bisericii. Noi suntem pe pamant pentru a ajuta la mantuirea omenirii si ne aflam pe linia intai a luptei cu ispitele. Luptam prin credinta noastra puternica, prin rugaciuni si slujbe. Aducem Mantuitorului rugaciuni de lauda, de cerere si de multumire. Cea mai grea scoala duhovniceasca este cea a calugariei. Cine s-a hotarat sa fie calugar, ramane calugar pentru toata viata. Pentru a merge pe calea duhovniceasca trebuie sa te infrangi de la patimi si sa-l iubesti profund pe Dumnezeu”. Calugarita vorbeste cu sinceritate si pasiune. Si-a ales o misiune sfanta si grea pe care cred ca o va duce pana la capat. Departe de forfota vietii si de pacatele lumii calugarii sunt stalpii nestiuti pe care se sprijina lumea. Noi toti, ceilalti. Miluieste-ne Doamne si pe noi, pacatosii tai!

Loc sarac de manastire

Urc impreuna cu stareta, pe o poteca abrupta, pana in varful dealului, acolo unde se vroia a fi cu voia lui Dumnezeu, biserica cea mare. Lucrarile incepute in urma cu doi ani au fost abandonate. Lipsesc banii. Aici, aproape de nori, accesul constructorilor este foarte dificil. Se cer utilaje de constructii moderne si muncitori calificati. Poate ca tot ce este in jurul meu este doar un vis, care nu se va implini niciodata. Stareta Olimpiada ofteaza. „Am reusit sa cumparam si o bucata de teren, mai sus de viitoarea biserica, pentru un loc de veci. Acum asteptam si cerem mila si indurare de la Dumnezeu pentru desavarsirea lucrarii!”

Acasa la calugarite

Blocul de chilii in care locuiesc calugaritele este o cladire noua, cu etaj. Constructia a durat trei ani, timp in care calugaritele au stat cu chirie la o casa din apropiere. Incaperile sunt dispuse pe un culoar lung. Ai impresia ca te afli intr-un camin studentesc. Inauntru totul este curat si mobilat simplu: un pat, o masa, un scaun, o oglinda si ghivece cu flori. Pe pereti se afla icoane cu Fecioara Maria si Iisus Mantuitorul. Dupa participarea la utrenie si la slujbe, calugaritele au un program de „ascultare zilnica”, care cuprinde diverse activitati: sarcini la bucatarie, spartul si caratul lemnelor de foc, sau curatenia in schit. Este o lume simpla, a cucerniciei, care emotioneaza si arunca in ridicol complicata existenta citadina, plina de rautati si tentatii. Admir incaperile cu flori si cu parfum de suflet de calugarite. Ma aflu intr-o alta lume, pe care nu o cunosc dar incerc sa o inteleg si sa o apropii. „De ceva vreme, bunul Dumnezeu s-a indurat de noi si avem apa rece care curge cu presiune si gaze la bucatarie!”, o aud pe stareta Olimpiada. Ma uit in ochii ei: sunt albastri ca cerul si senini. As vrea sa-i spun ca departe in vale, la oras, avem de mult timp apa rece si gaze si tot pacatosi am ramas. Chiar daca Dumnezeu s-a indurat cu mult timp in urma de noi. Renunt insa, pentru a nu situa fericirea simpla a staretei pe un palier mizerabil. Ma multumesc sa zambesc si sa ma alatur bucuriei din ochii ei.

Doamne ajuta, Domnul si Maica Domnului!

La vremea prorocita, mi-am luat ramas bun de la parintele Hariton si de la stareta Olimpiada care m-au condus pana la portile larg deschise ale schitului. Mai sus de chilii, o calugarita urcata in turn batea toaca, trimitind vestea ca e timpul de rugaciune pina la cer. Stareta Olimpiada mi-a urat simplu, „Doamne ajuta, Domnul si Maica Domnului!”.

M-am inchinat si am pasit pe poarta in lumea pacatosilor, perpelita de Dumnezeu la 40oC. Aproape de racoarea raului am poposit si am privit in urma. N-am mai vazut schitul cu crucea de lemn. Fusese inghitit de inaltimi. Doar sus, aproape de cer, doi ochi albastri senini, se rugau la Dumnezeu sa ma ocroteasca.