Jurnalul unei fiinte greu de multumit (cum s-a numit la prima editie), de Jeni Acterian, a fost unul dintre aceste socuri. Nu stiam atunci decat lucrurile comune despre fratii Acterian. si dintr-o data mi se impunea acest personaj fascinant in care se reflecta o intreaga epoca. Am pierdut apoi cartea prin imprumutare, ajunsa acum prin Finlanda, daca informatiile mele sunt exacte.

si am regretat pentru ca de multe ori as fi vrut sa o recitesc pe indelete. Editia de la Ararat a ramas intruvabila, e lesne de inteles cu cata nerabdare am asteptat noua editie de la Humanitas1. ingrijita cu aceeasi scrupulozitate maniacala si competenta devotata de Doina Uricariu.

Textul ales de Arsavir Acterian mai are, din pacate, pagini socotite inca nepublicabile. Trebuie sa spun de la inceput ca noua lectura n-a scazut cu nimic entuziasmul initial. Dimpotriva. Dan C. Mihailescu are desigur dreptate sa aseze acest Jurnal, ca si destinul generatiei in genere, sub semnul „cartii ratarilor".

Spectacolul fascinant al unei perso­nalitati exceptionale care se risipeste in focuri de artificii se decanteaza treptat din aceste note febrile. „Am conformatie de om ce se va rata", noteaza sec la 24 ian. 1942. Adaugand:

„Eu raman cu interesul meu aproape pasionat pentru logica matematicilor si cu aproape certitudinea ca nu voi face totusi nimic in domeniul ei, aparent din cauza conditiunilor dezastruoase in care traiesc, in fond din cauza indolentei mele care nu poate lupta cu aceste conditiuni dezastruoase, ci asteapta sa se volatilizeze ca prin farmec". Iar la 12 apr. 36: „in fond, stiu bine ca nu voi duce nimic la capat niciodata".

Sau: „Mi-e mila de inteligenta mea si nu pot face nimic" (16 mai 42). O alta trasatura mi-a atras insa atentia: luciditatea de care sufera ca de o boala, prezenta de la prima la ultima pagina a jurnalului. Cuvantul apare inca din prima insemnare razleata de la 16 ani si este realmente o obsesie.

„Sunt atat de lucida ca ma-nspaimant", devine un adevarat lait-motiv. Camil Petrescu o avertiza peste cativa ani pe foarte tanara Monica Lovinescu: „Risti sa innebunesti de atata luciditate". si cine spunea asta? Tocmai Camil. De altfel, nu e greu de vazut ca de maladia luciditatii sufera intreaga generatie interbelica.

Citeste si:

Ar merita odata facuta o cercetare exhaustiva pe aceasta tema, a polaritatii vehement asumate de acesti tineri: luciditate vs cultul Experientei existentiale totalizatoare. Probabil ca intuitia lui Eliade din Itinerariu spiritual ca totul trebuie facut repede (de la constructia operei la epuizarea amorurilor), ca istoria nu le va acorda decat foarte putin ragaz inainte de a-i devora, aceasta intuitie zic s-ar putea sa fi plutit in aerul ideatic al vremii.

„imi urasc luciditatea, imi urasc adancimile, imi urasc privirea clara spre orizontul implacabil" (26 aug. '46), scrie Jeni Acterian. La 26 decembrie 1940 discuta cu Emil Cioran despre notiunea de luciditate. Acelasi Cioran care ii spunea inca din 1937 ca el a atins maximum de luciditate. Raportarea la Mircea Eliade a adolescentei de 18 ani se face tot prin tema luciditatii:

„El stie ca citesc mult, dar n-are de unde sti cat sunt de lucida (e cuvantul pe care-l intrebuinteaza), caci n-am discutat cu el ca sa-si dea seama de asta". (26 dec. 34). Luciditatea aceasta se indreapta mai intai asupra propriei persoane, apoi asupra celorlalti, asupra cartilor, filmelor, spectacolelor de teatru, concertelor, executate sau laudate cu sentinte scurte, fara menajamente diplomatice.

Jurnalul incepe la 17 ani, cand tanara devoreaza carti, citeste 800 - 1000 de pagini pe zi, isi prepara in particular examenele cu emotiile aferente, traieste cu spaima de moarte, dar si cu ideea sinuciderii. Desfasoara ghemul de contrarii al oricarei adolescente macinate de luciditate: „Am pofta sa rad, dar n-am de ce. Am pofta sa cant, dar nu stiu de ce.

Am pofta sa ma joc, dar nu dau urmare poftei mele de teama de a parea ridicol. - Am pofta sa sar, dar nu mi se ingaduie". (1 oct. 33) isi da o frumoasa definitie propriei libertati ravnite: „Tot ce doream si vreau e sa am libertatea mea, nu atat ca sa uzeze de ea, cat ca sa stiu ca pot uza de ea". (23 iul.33). Nu are si nu va avea nici o aplecare spre trairea religioasa.

Momentul de cotitura, cand insasi tonalitatea stilistica a jurnalului se schimba, apare dupa 1934, odata cu intrarea la facultate. Intra acum intr-un turbion, din care nu va mai iesi pana la sfarsit, un fel de sinucidere cotidiana prin exces de vitalitate. Mediul, devine mai interesant decat personajul care se pierde voit intre mondenitatile in avalansa.