Nascut si scolit, cum spune, in “provincia noastra pedagogica”, carturarul ardelean ar fi fost cu siguranta unul dintre cei mai mari profesori de literatura si filosofie ai Universitatii romanesti. Avea toate datele necesare pentru a fi un spiritus rector, de la formatie si eruditie la o inalta disciplina a ordinii si a permanentei valorilor. Nu in cele din urma insa, delicatetea, modestia si civilitatea calda a adresarii si a raportului uman, a raportului cu celalalt, obsesia impartasirii din propria cunoastere (sau “obsesia rodniciei”, cum o denumeste), arta deschiderii si a convietuirii colocviale printre cei mai tineri ar fi facut din Nicolae Balota un magistru ideal. Ramane, asadar, ca o adevarata pata neagra pentru invatamantul superior romanesc faptul ca acest “om al cuvantului” nu a primit aici o catedra, altfel decat sporadic si suplinitor, manifestandu-se cu brio in schimb ca profesor la universitatile din Munchen, Tours sau Le Mans.

Cartile scrise de Nicolae Balota tin insa locul in mod stralucit catedrei neprimite, la noi, niciodata. Publica prima carte de eseuri (Euphorion) in 1969. Pledeaza aici, printre altele, pentru “autonomia eseului”, al carui subiect prin excelenta il considera a fi “conditia umana, ca loc de intalnire a naturii si culturii”. Aceasta constituie marea tema a tuturor scrierilor autorului, pentru care cele doua vocatii de baza pe care si le recunoaste sunt “cea a spiritualitatii, a meditatiei mistice si cea a reflectiei filosofice si a constructiei literare”.