Altii, cei mai multi de altfel, rastoarna haznaua pe Prelungirea Ghencea, pe stradutele alea care mustesc de zoaie si laturi de cum dau doi stropi de apa din cer, in care cainii te rup daca le calci teritoriul, chiar si in varful picioarelor, in care plozii sunt acoperiti doar pana la brau, indiferent de vreme sau anotimp, in schimb mucii le atarna pana-n picioare, si in care gunoaiele se arunca peste uluci cu galeata direct in mijlocul drumului, in praful sau in baltoaca lui. Ca sa salubrizezi zona asta trebuie sa ai ficatii beton armat, sa fii pe meserie de ani buni, sau, ma rog, atatia incat, luand in nas damfurile puturoase care sar din pamant si din aer ca paduchii din tigan, sa zici, dar asa pe bune, nu asa de sanchi, ca la interviul de angajare, ca mirosi cel putin �Dior, eau de parfum�, sau macar "Lancôme, eau de toilette". Cum i-ar spune francezul, fireste, nu cum ii spune romanul mai educat closetului din fundul curtii, toaleta!!!

Mahalaua si ficatii de fier

Un lucru este insa cert. Daca in Primaverii meseria de gunoier seamana a parfum de trandafir, nu oricine poate scoate mahalaua de sub mizerii. Gunoierii care fac treaba asta sunt caliti, harsaiti in meserie. De la ei afli nivelul de trai al periferiei, mai abitir decat orice alt studiu platit cu o carca de bani, fie ei bani romanesti sau occidentali. Un gunoier iti citeste in tomberon si iti spune pe de rost cum o duc oamenii, ce baga-n ei, ce magazine calca, la ce marfuri ii tine paraua, ce boli ii pandesc, cata paine pe cap de locuitor se inghite in Romania, cata carne, cata bautura. Un gunoier este un fel de barometru social, un fel de institut de sondare a opiniei publice, care nici macar nu are nevoie de intervievati ca sa afle cum sta treaba cu viata prin Romania.

Nea Grigoras e pe felie de cand se stie. Nu isi mai varsa ficatii si stomacul demult. E imun la toate, de parca acum ai scos seringa din el. E vaccinat pe viata. �Aici, printre daramaturile astea de case, gunoaiele se ridica o data la doua saptamani. Vara, baietii astia mai tineri se opresc din uluca in uluca si borasc pe ruptelea... Ca pute de te intoarce pe dos. Iarna, merge. E domnie curata, ca totul e inghetat beton. Pe icilea, oamenii nu arunca niciun capat de ata, ca totul poate sa fie vreodata de folos prin gospodarie. Se arunca cel mult cojile de cartofi, si alea subtiri de zici ca sunt borangic".

Nea Grigoras spune ca in mahalaua Ghencei, la o aruncatura de bat de vilele ce se ridica precum ciupercile spre Domnesti, oamenii, majoritatea clientii primariilor la ajutoare banesti, mananca tot, nu lasa firimitura dupa ei, beau bere la pet si votca, asijderea. N-a dibuit in tomberonul nimanui vreo urma de sampon sau de cutie de detergent. Poate doar balega, gainat, murdarii de-ale porcului, cand si cand o manuta de ciment pietrificat, un picior de masa, o cratita fara fund, cu rugina curgand din ea.
Lefegiii si semintele de floare

La blocurile din Drumul Taberei, gunoierii sunt deja boieri. Fata de cei de la periferie, astia zici ca robotesc intr-o parfumerie. Pe strada Gheorghe Letea, abia de mai intra masinile salubritatii de cate autoturisme sunt parcate. Mai au putin si se incaleca. Lumea de aici face parte din alt �strat� social. Sunt lefegii pe la cate un patron, pensionari, slujbasi la stat... In tomberoanele aliniate cu simt de raspundere de femeia de serviciu in spatele blocurilor, gasesti gramada de oase, indiciu clar al faptului ca se mananca, pe spongi, pe saturate, ce conteaza", carne, sfoara de salam, cutii de branza topita, cate o sticla de sampon sau o cutie de vopsea de par sau de crema de fata.

Citeste si:

Din cand in cand, cate o cojita de sapun sau o cutie de detergent. Aici traieste romanul ala de rand, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ala de bea vin la kil, bere la sticla, fumeaza tigari de 3 lei pachetul, mananca paine de 1 leu, carne de 15 lei, celebra fleica, tocmai buna sa o lungesti cu de toate, asa incat dintr-un kil sa saturi tot neamul pe o saptamana. Si sa-ti mai ramana si de-o sarma daca te calca vreo ruda. Aici se inghesuie pensionarii, in garsonierele alea cat chibritul - cuptoare din beton incinse pana la incandescent de arsita verii - si le ghicesti prezenta dupa mucurile de lumanare, dupa gramada de cutiute in care au ars candele, dupa ambalajele de la medicamentele pentru oase, stomac, inima sau fiere. Blocurile de aici adapostesc somerii sau disponibilizatii care lustruiesc, foindu-se intr-una, bancuta din fata scarii, lasand in urma lor o mare de seminte si cateva pet-uri de rachiu puturos.

Surpriza din tomberon

La ghenele din 13 Septembrie, cum cobori incet spre Panduri si incepe sa se vada Casa Poporului, gunoierii se pot numi deja angajatii de lux ai salubritatii. "De aici incepe lumea barosanilor, aia de mananca doar din tipla, din cutii, haleala bagata in ambalaje de-ti iau ochii si mintile de pofta, facandu-te sa te intrebi ca prostu� cum de-i rabda inima sa le rupa si sa le arunce la gunoi, ne spune, domn "Marin, care poarta manusi si salopeta verde scrobita, si care rastoarna tomberoanele ca pe �muiere intr-un lan de fan", adica "cu grija si bagare de seama, cu un soi de nerabdare, ca nu se poate sa nu-ti pregateasca el, tomberonul, cate o surpriza", tine sa ne precizeze angajatul salubritatii, un tip usor bizar care, la tinerete, zice el, a batut toate cenaclurile literare fara a putea insa sa gaseasca calea spre glorie. Anii au trecut, dar sensibilitatea nu i s-a tocit, asa ca pana si in vecinatatea gunoaielor, inima i-a ramas tot de poet. Revenind pe pamant dupa mica incursiune in tineretele atinse de morbul talentului, ale lu" domn Marin, aflam ca nivelul de trai pe pamantul pe care tocmai calcam este �asa, cam mediu�, nu de alta, dar intr-o perioada domnia sa a lucrat si pe �linia zero�.

Adica in cartiere din alea ultracentrale, putin zis. Asa ca poate face comparatie. Concluzia - �ca si aici, in Panduri, romanul o duce bine�. Dupa care detaliaza. �In gunoaie nu prea dibuiesti resturi de mancare, ca si astia mananca ori la serviciu, ori la restaurant, dar si cand gasesti, sa te tii. Pai doar gusta din copan si hait cu el la gunoi. Bucati de salam, cremvursti ambalati cate cinci-sase la punga, carnati cu mazga pe ei, branza din aia de oaie de 160.000, intarita de cat a zacut prin frigider, fructe si legume aruncate inainte de a se strica, cutii de bulion pe jumatate consumate, cutii de bere, vin doar la treisferturi... Boierie, neica, boierie!� si cand se zugraveste, iar pe aici mai mereu se zugraveste, gunoierii simt ca il iau pe Dumnezeu de un picior. Ca proprietarul arunca tot ce are prin casa.

De la aspirator, si niciodata �racheta� din aia ruseasca, ci marci bune, pana la covoare, carti, tablouri, paturi, scaune... Iar de cand cu termopanele astea, gunoierii nu mai stiu ce sa faca cu geamurile, ca si-au inzestrat tot neamul si au pus deoparte pentru trei generatii de aici inainte. �Ca nimeni nu pastreaza vechiturile astea de ferestre mostenite de pe vremea cealalta. Cine isi mai impovareaza viata cu astfel de amintiri, exponate dintr-un muzeu al neputintei si saraciei, cand pot da cat ai bate din palme 5.000 de parai pe termopane. Ce, sunt nebuni? Nebunia se intovaraseste doar cu saracul sau cu poetul�, incheie domn Marin discutia cu noi, intr-o nota voit �lucrata�, vrand, probabil, sa ne demonstreze inca o data ca romanul, chiar si cu nasul varat in gunoaie, s-a nascut, traieste si va muri in veci poet. Chiar si cei care nu si-au rupt ca el pingelele, purtandu-si versurile prin toate cenaclurile care au fost sa fie. Basca cele care nu au fost si care cu siguranta daca ar fi fost, l-ar fi scos din lumea gunoaielor aruncandu-l in lumina tiparului sau, de ce nu, in lumina rampei.