Radu Aldulescu este, cu siguranta, unul dintre prozatorii cei mai importanti care au aparut dupa 1990. El este, mai bine spus, un produs al tranzitiei noastre lugubre, de care literatura nu s-a putut nici ea izola.

Incepand cu Sonata pentru acordeon, volumul de debut din 1993, dar mai ales prin Amantul colivaresei (1996), Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare (1998) si Proorocii Ierusalimului (2004), autorul a impus un stil intru totul distinct de al colegilor de breasla, situat intr-un raport de fidelitate fata de limbajul pitoresc al strazii si, in aceeasi masura, o lume aparte, "mizerabilista", dupa cum s-a tot spus, plasata undeva catre subsolurile Romaniei postdecembriste.

Ultimul roman semnat de acest important scriitor, Mirii nemuririi (Cartea Romaneasca, 2006), publicat, in mare parte, in serial in revista "Adevarul literar si artistic", nu dezminte succintele etichetari de mai sus, desi ar trebui sa le nuanteze in mod hotarat. Ceea ce intr-un fel s-a si intamplat, de vreme ce unii dintre nu foarte numerosii comentatori de pana acum (Andrei Terian, Doris Mironescu) aduc in discutie si palierul metafizic al fictiunii veriste, naturaliste ca metoda, pe care Radu Aldulescu a brevetat-o in proza ultimelor doua decenii.

Ceea ce atrage atentia inainte ca itele intrigii sa se limpezeasca este stilul alambicat, care confera frazei un melos de lamentatie; naratorul pur si simplu amesteca voit planurile, mixand, in cadrul aceleiasi unitati sintactice, diferite voci si adresandu-se uneori, compatimitor, personajelor. Aceasta naratiune ba la persoana a II a, ba la prima ori, mai rar, la a III-a, acest amestec bine controlat al perspectivelor confera textului numai ritm si imprima lectorului o anumita atitudine fata de personaje. Mirela nu mai e o simpla curvistina, cazuta in pacat inca de tanara si devenita victima a barbatilor lasi, care o parasesc dupa ce ii lasa in grija plozi din flori, ci si o napastuita a sortii, un om care merita toata mizericordia datorita conditiei sale inevitabil precare. Saracia, compromisurile pe care se vede nevoita sa le faca pentru a supravietui nu mai sunt urmari firesti ale unui comportament nu intru totul ortodox, ci date prescrise destinului ei de perdanta, de pe urma careia toti profita, pentru a o injosi fara preget cu proxima ocazie: "Nici n-ai fi simtit osteneala, Mirelo, abia sarita de douaj’ de ani, zvelta, facuta, cu carnea tare pe tine, si tocmai scapasesi de Ticuta, incat tot ce ti-ar fi lipsit ar fi fost un soldat sau un ofiter dintre santieristii aia care nu mai pridideau sa ranjeasca la ea si s-o ciupeasca de buci. Pai, nu doar din pricina asta iti era bine si nu simteai osteneala, da’ nici nu se compara, Mirelo, ce-i acum cu ce era atunci". Ei bine, nici nu deschizi bine cartea si pricepi ca atat Mirela, cat si Rafael, personajele principale ale acestui esec unanim, "mirii nemuririi", cei care incearca sa-si afle liman tocmai in innobilarea suferintei, sunt adevarati arhangheli ai mizeriei, sfinti martirizati permanent, fata de care atitudinea auctoriala este una pe cat de pioasa, pe atat de neconventionala, de vreme ce nu pierde prilejul de a dubla mereu poezia inalta, spirituala a suferintei autentice de latura sa grotesca, de a da in vileag plagile supurande ale unor vieti situate la limita de jos.


Despre autor:

Adevarul

Sursa: Adevarul


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.